“În sfârşit Statele Unite dau semne de refacere după criza care a izbucnit la finalul mandatului preşedintelui George W. Bush, când cvasi-implozia sistemului lor financiar a transmis unde de şoc în întreaga lume. Dar nu este o refacere robustă; în cel mai bun caz, distanţa dintre unde ar fi trebuit să fie economia şi unde este in realitate nu mai creşte. Dacă distanţa se micşorează, aceasta se întâmplă într-un ritm lent; daunele produse de criză par să fie pe termen lung”, scrie Joseph E. Stiglitz, laureat al Nobelului pentru Economie şi profesor la Columbia University, într-un articol pentru Project Syndicate.
“Dar poate fi şi mai rau. Peste Atlantic sunt puţine semne ale unei refaceri, fie ea şi mai modestă decât cea din SUA: distanţa dintre unde ar fi fost Europa dacă nu ar fi fost criza şi unde se află acum creşte. În cele mai multe state UE, PIB-ul pe cap de locuitor este mai mic decât înainte de criză. Ceea ce păreau a fi cinci ani pierduţi se transformă într-un deceniu pierdut. Dincolo de statisticile seci, sunt ruinate destine, sunt distruse visuri, iar familiile se destramă (sau nu se mai formează), pe măsură ce stagnarea – depresiune economică în unele regiuni – continuă an după an.
UE are o populaţie foarte talentată şi foarte educată. Statele membre au cadre legale solide şi societăţi care funcţionează. Înainte de criză, multe dintre aceste ţări aveau chiar şi economii funcţionale. În unele locuri, productivitatea pe oră era una dintre cele mai mari din lume.
Dar Europa nu este o victimă. Da, America şi-a administrat prost economia; dar nu, Statele Unite nu au reuşit să pună cumva tot greul crizei globale pe umerii Europei. Problema Europei este una autoindusă, din cauza unei succesiuni fără precedent de decizii economice proaste, începând cu apariţia euro. Deşi a urmărit să unească Europa, în cele din urmă euro a divizat-o; şi, în absenţa unei voinţe politice de a crea instituţiile care să poate face să funcţioneze moneda unică, daunele create nu vor fi reparate.
Actuala încurcătură se datorează, în parte, încrederii de mult timp discredidată în buna funcţionare a pieţelor, fără imperfecţiunile informaţiilor şi ale competiţiei. Şi orgoliul a jucat un rol. Cum să explicăm altfel faptul că, an după an, estimările făcute de oficialii europeni asupra consecinţelor propriilor politici au fost eronate în mod grav.
Aceste estimări au fost greşite nu pentru că ţările UE nu au reuşit să aplice politicile prescrise, ci pentru că modelele pe care se bazau aceste politici erau eronate. În Grecia, spre exemplu, măsurile menite să reducă povara datoriilor au lăsat ţara, de fapt, şi mai îndatorată decât era în 2010: raportul dintre datorie şi PIB a crescut din cauza impactului austerităţii fiscale. Cel puţin FMI şi-a recunoscut aceste greşeli de factura politică şi intelectuală.
Liderii europeni sunt însă convinşi şi acum că reformele structurale trebuie să fie prima lor prioritate. Dar problemele pe care le ramarcă ei erau prezente şi în perioada anterioară crizei, iar ele nu au împiedicat creşterea economică. Europa are nevoie de reforme structurale în însăşi zona euro, nu în ţările membre luate individual, şi mai are nevoie de renunţarea la politicile de austeritate, care nu au reuşit să reaprindă flacăra creşterii economice.
Cei care au crezut că euro nu poate supravieţui s-au înşelat. Dar criticii au avut dreptate asupra unui lucru: Europa nu-şi va reveni dacă zona euro nu va fi reformată şi dacă nu se va renunţa la austeritate.
Drama Europei este departe de a se fi terminat. Unul dintre atuurile Europei este vitalitatea democraţiilor sale. Dar euro i-a lăsat pe cetăţeni – în special în ţările lovite de criză – fără posibilitatea de a-şi spune cuvântul în ce priveşte destinul economic. În mod repetat, alegătorii au dat jos guverne care nu i-au satisfăcut doar pentru a alege un guvern nou care să continue aceleaşi politici dictate de la Bruxelles, Frankfurt şi Berlin.
Cât vor continua toate astea? Şi cum vor reacţiona electoratele? Peste tot în Europa am asistat la o ascensiune îngrijorătoare a partidelor extremiste naţionaliste, care se opun valorilor iluminismului care au stat la baza succesului Europei. În unele regiuni apar mari mişcări separatiste.
Acum Grecia supune Europa altui test. Scăderea PIB-ului Greciei începând din 2010 este mult mai gravă decât cea cu care s-a confruntat America în timpul Marii Crize din anii 1930. Şomajul în rândul tinerilor este de peste 50%. Premierul Anatonis Samaras a eşuat, iar acum, din cauza imposibilităţii de a alege un nou preşedinte în Parlament, vor avea loc alegeri legislative, pe 25 ianuarie.
Partidul de stânga Syriza, care doreşte să renegocieze termenii împrumutului primit de Grecia de la UE, se află în fruntea sondajelor. Dacă Syriza va câştiga şi nu va prelua puterea, principalul motiv va fi fost teama faţa de modul în care va reacţiona UE. Teama nu este printre cele mai nobile sentimente şi nu va da naştere consensului naţional de care are nevoie Grecia pentru a merge mai departe.
Problema nu este Grecia. Este Europa. Dacă Europa nu se schimba – dacă nu reformează zona euro şi nu renunţă la austeritate – reacţia populară violentă va deveni inevitabilă. Grecia poate rezista de data asta. Dar această nebunie economică nu poate continua la nesfârşit. Democraţia nu va permite asta. Însă cât de mult va avea de indurat Europa până când să revină la raţiune?”
Autor: R. C.
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu