“Spiritul liber” Șora și „banditul” Cioran

De mortuis nil nisi bene. Dar dacă răposatul a avut un trecut sulfuros în ordinea comunistă internațională și – dintr-o anumită perspectivă – chiar antinațională, precum și o anumită implicare „“înțeleaptă” în prezentul politic al țării, atunci a tăcea devine un act imoral în sine.

În emisiunea doamnei Eugenia Vodă „Profesioniștii“, din anul 2003, avându-l invitat pe Mihai Șora – căci despre el este vorba -, filosoful spunea de mai multe ori că, în 1948, membru al Partidului Comunist Francez fiind, a venit într-o vizită la București să-și vadă părinții – și n-a mai fost lăsat să plece. Iar Ana Pauker i-ar fi spus : „Dumneata rămâi aici!” și i-ar fi dat o slujbă măruntă, de referent de presă în MAE. Tot acel interviu este străbătut, obsesiv, de ideea așa-zisei detenții fără gratii la care autoritățile române comuniste i-ar fi supus – pe Șora și „spiritul lui liber” – vreme de 20 de ani, până când a început din nou să plece, la Berlin și la Paris, să publice cărți (Sarea pământului) etc. În sumă, Șora încerca să joace rolul unui rebel în pantaloni scurți, liber în gândire, dar aflat tot timpul (oarecum ciudat, ținând cont că, în realitate, i-a mers destul de bine…) sub talpa regimului, de unde pretindea că s-a eliberat abia în… 1990.

Numai că, într-un interviu publicat recent de Evenimentul zilei și reluat de alte publicații, această poveste și motivația ei sunt răsturnate spectaculos. În esență, dl. Tudor Păcuraru, colonel în rezervă SRI, fost șef al Departamentului de analiză-sinteză – venit în instituție după 1990 dinspre cercurile PNȚCD -, face o succintă trecere în revistă a momentelor importante din viața lui Mihai Șora. Elementele pe care le punctează – aparent blindat de documente conținute în „dosarul negru” – sunt absolut bulversante și, sub condiția veridicității, ar arunca un fascicul zdrobitor post-mortem asupra filosofului, lăsând în ofsaid mulți membri ai intelighenției române, care i-au clădit, de-a lungul anilor, un veritabil cult.

Sintetizând afirmațiile dlui Păcuraru, Mihai Șora, pe lângă faptul că a fost membru al Partidului Comunist Francez, s-a lăsat recrutat în 1938 de NKVD prin șeful spionilor ruși de la Paris, un anume Eugen Fried, care, apoi, i-a dat o recomandare călduroasă către o doamnă pe nume Ana Pauker, referent NKVD pe spațiul francez, pe care numitul Fried și-o făcuse amantă încă din 1930.

După eliberarea Franței în 1944, Șora revenea pe cai mari la Paris din Elveția unde se pusese la adăpost de invazia germano-hitleristă. Iar în 1945, când învingătorii războiului erau cunoscuți, iar România fusese ocupată de Armata Roșie, Șora se făcea membru și în Frontul Popular Român de pe Sena, în realitate o structură de acoperire a NKVD-ului. Pe această bază, Șora și-a permis să intre cu forța în Legația română, împreună cu alți tovarăși cu sarcini similare, și să producă epurarea diplomaților din sediu – după cum ministresa bolșevică Ana Pauker procedase din prima zi la sediul MAE din București.

„Era agent al puterii de la București, care era un guvern de ocupație pus de Moscova. Ca urmare a acestei notorietăți, a fost supus unei anchete discrete a Centrului Național Român. Era o ramură a DST-ului (Direction de la Surveillance du Territoire – n.n.), care a conchis că dânsul este agent sovietic. I s-a făcut ordin de expulzare și în 1948 a apărut la București”, relatează Tudor Păcuraru.

Prima lovitură de măciucă. Așadar, Șora – departe de a i se fi interzis să plece din România după ce a venit „să-și viziteze părinții”, așa cum a legendat el – ar fi fost în realitate expulzat din Franța (și interzis să se reîntoarcă timp de vreo 10 ani) din cauză de agent NKVD/KGB. Ceea ce ar schimba dintr-o dată datele problemei și profilul personajului.

Ajuns la București, este numit nici mai mult, nici mai puțin decât șef de cabinet al numitei Pauker (și nu simplu referent de presă), fiind în continuare spion în slujba U.R.S.S., potrivit dlui Păcuraru. (Poate actualul MAE caută prin arhive și ne spune ce funcție a îndeplinit Șora în structura ministerului.) Țara era oricum împânzită de agenți și consilieri NKVD detașați direct de la Moscova să asigure însclavizarea poporului român sub talpa Securității autohtone. Privit din afară, pare într-adevăr imposibil ca Ana Pauker (ditamai ministru de Externe, a doua în ierarhia de facto a puterii de la București după Gheorghiu-Dej) să-și fi ales un șef de cabinet – prin ale cărui mâini treceau toate documentele – care să nu fie omul ei, adică un om „sigur”, tot NKVD, pentru care avea deja garanția lui Fried.

Continuând dezvăluirile stupefiante și tot scotocind prin „dosarul negru”, pe care l-a și arătat, fizic, în interviul realizat de Mirel Curea pe podcastul „Hai, România”, dl. Păcuraru ne-a mai spus următoarele:

Șora a fost, până la deces, ultimul ilegalist comunist din România, ultimul beneficiar al faimoaselor pensii de partid IOVR.
A fost dat afară din MAE, curând după ce Pauker a fost mazilită în 1951 de Stalin, via Gheorghiu-Dej și Botnăraș.
Angajamentul din 1938 cu KGB -ul a devenit caduc în 1962, când Șora a semnat alt angajament cu Securitatea, prin care era exonerat de vechiul angajament cu sovieticii.
Șora a fost „martorul” folosit de Securitate, alături de Zigu Ornea (vechi agent al Securității) și Pavel Apostol (Pal Erdos – omul Securității în anturajul lui Lucian Blaga) în procesul Noica-Pillat, care s-a soldat cu condamnările a 23 de oameni, între care Constantin Noica, Dinu Pillat, Nicu Steinhard, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu. În total, s-au împărțit 174 de ani de muncă silnică și 94 de ani de închisoare. Șora a declarat că Noica era spion francez, iar legăturile se făceau prin “cunoscutul bandit” Emil Cioran.
La indicația vice-prim-ministrului Kyraly Karol (documentat și el ca agent „corb” KGB), Șora, prin ordinele de ministru al Educației pe care le-a dat din guvernul Petre Roman, de segregare a școlilor din Târgu Mureș, prin care la liceul Bolyai Farcas au fost aruncați în stradă copiii români din 14 clase (urmată de epurarea de profesori și elevi români a tuturor școlilor din oraș), a declanșat premizele tensiunii și ciocnirilor interetnice din martie 1990, soldate cu cinci morți și sute de răniți.
Este evident că – dacă sunt adevărate – cele de mai sus asasinează caracterul personajului Mihai Șora și trag perdeaua de pe o posibilă imensă manipulare a conștiinței publice vis-a-vis de “spiritul liber” și de rolul jucat de acesta în istoria recentă. Nici nu știi care dintre respectivele fapte ar fi cea mai gravă. Nu se riscă o ierarhizare. Dar dacă a fost agent KGB, a rămas agent KGB până a murit. Din KGB nu se iese decât cu picioarele înainte. Deci Șora n-avea cum să se “elibereze” în… 1990. Din contră, soarta glasnost-perestroikistă pe care Iliescu și Gorbaciov o rezervaseră României îl scotea de sub oborocul Securității și-l reactiva sub oborocul KGB/FSB.

La rândul său, pe același traiect logic privitor la orice Serviciu secret, colonelul Tudor Păcuraru, chiar dacă în rezervă, e posibil să fie ținut de niște obligații față de instituție (de exemplu, de confidențialitate pe anumite dosare cu care a intrat în contact pe vremea când era activ). În consecință, se pune întrebarea dacă dezvăluirile-bombă privindu-l pe Șora sunt, pe de o parte, veridice, și – pe de alta – dacă au acceptul instituției de declasificare și de expunere publică. Poate „dosarul negru” a fost deja transmis la CNSAS. Nu știm. Dacă da, dl. Păcuraru ar fi trebuit să ne spună. Domnia sa ne-a lăsat impresia că ne dezvăluie secrete.

Credem că se impune o precizare/clarificare venită din partea SRI, care are printre sarcinile de interes național și protejarea conștiinței colective de manipulări și dezinformări de mare impact, cum ar fi cea în cauză – fie că a fost practicată de longevivul filosof, fie venind, post-factum, de la fostul lucrător SRI. Poate că publicarea în facsimil a ordinului de expulzare din Franța sau a taloanelor pensiei IOVR de ilegalist comunist (în timp ce recipientul făcea apologia democraței anti-comuniste) sau a documentelor de apartenență la KGB/Securitate ar „betona” cazul.

În definitiv, dosarul a fost/este la SRI. Instituția nu poate să se derobeze de acest subiect, să bage capul în nisip ca struțul. Nu vrem să facem nimănui proces de intenție. De asemenea, ne ferim și de a incrimina un eventual interes politic pe care cineva ar putea să-l aibă în a lovi în USR, partidul care l-a folosit pe Șora drept totem. Nici nu credem că Evenimentul zilei găzduiește interviuri încartiruite. Nimic dintre toate acestea. Aici e o chestiune strict de igienă civică. Ceea ce contează este adevărul. Dacă SRI infirmă cele de mai sus, dl. Păcuraru are o problemă. Dacă SRI tace, atunci confirmă implicit cele de mai sus și atunci pentru Șora se revelează un chip absolut hidos cu consecința că societatea civilă ar trebui să fie mult mai precaută în a-și confecționa, pe viitor, zei falși. Așadar, în oricare dintre cazuri, SRI are datoria să se pronunțe explicit.

Dar subiectul are o latură și mai complicată.

În anul 2016, împlinind Neagu Djuvara și Mihai Șora etatea de o sută de ani, președintele Iohannis le înmâna, într-o ceremonie desfășurată în Sala Unirii de la Palatul Cotroceni, Ordinul Național “Steaua României”, cea mai înaltă distincție a statului român.

„Cu prilejul aniversării unui secol de viață, în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea cu care și-a servit patria…”, începea motivația protocolară a consilierului prezidențial în fața celor prezenți – crema intelectualității române. Șora răspundea: “Nu știu în ce măsură o merit, dar oricum sunt recunoscător.” Iar președintele răspundea: „Este o onoare pentru mine… Vă felicit pentru impresionantele realizări ce stau mărturie unor cariere, vieți și caractere exemplare”. (Mediafax, 29.06.2016)

Este adevărat că o lege de fier a unui serviciu secret este să nu știe stânga ce face dreapta, dar toate până la a-l pune pe președintele țării (oricum s-ar numi) într-o situație compromițătoare. E greu de crezut că președintele a știut și totuși l-a decorat. Ar fi imposibil. Dar poate că nici directorul SRI n-a fost informat. Încât se pune întrebarea: câte SRI-uri sunt în SRI? Dacă și această instituție funcționează „a la roumaine”, cu „bisericuțe” și „merge și-așa”, atunci nimic nu mai e de mirare.

S-ar putea însă ca SRI să nu fi fost implicat în gafă, în ipoteza în care deștepții de la cabinetul președintelui n-au cerut referințe despre candidații la decorare. Ne referim, de exemplu, la Dudu Ionescu (un băiat al cărui scrâșnet bine calibrat i-a păcălit și pe bătrânii țărăniști în anii ’90), care ar fi trebuit – primul – să semnaleze președintelui măcar calitatea (publică) a lui Șora de fost bolșevic, dacă nu știa de celelalte belele. Sau ce-o fi păzit consiliera de Stat Sandra Pralong, pupila lui Soros, sărită bine-merci din barca lui Petrov în barca lui Iohannis? După ce a trăit atâta timp în Statele Unite, să fie și ea tot neo-marxistă, ca și (ultima mască a lui) Șora?

Oricum ar fi, a-l amesteca pe Neagu Djuvara, adevărat reper al României necomunizate și model al refuzului mancurtizării marxist-leniniste, cu Mihai Șora, documentat, iată, până la proba contrarie, drept agent KGB (instituție care – tocmai invers! – a comunizat România), și revelat drept extraordinar evoluționist și contorsionist miriapodic, legionaroido-marxisto-bolșevico-kaghebisto-securistoido-democratico-neomarxist, dă seama la modul cel mai dureros – dintre toate contradicțiile și relativizările ce ne copleșesc – de marasmul, haosul și lipsa oricărei scări de valori moral-istoric-existențiale care desfigurează, ca un fier roșu, România, din secunda 1 postdecembristă până în ziua de azi.

Din acest punct de vedere, se poate spune că, în țara noastră, comunismul a învins pe deplin, dar nu în timpul „construcției” sale, ci de-abia după ce a căzut, și nu numai „la orașe și sate”, ci și în măruntaiele instituțiilor statului, care habar n-au pe ce lume sunt și ce valori slujesc. Peste tot, e un carcalete făcut din îngurgitarea fără apă (freatică) a succesivelor etape istorice pe care le-a traversat nația.

Primul strat de adâncime sunt tarele fanariote, ca fond genetic. Apoi vin complicitățile și servituțile (oportuniste, profesionale, aspiraționale, existențiale etc.) contractate între ‘45 și ’89, inclusiv filiația bunici/tați/nepoți, prezentă acum mai mult ca oricând în sistemele de forță și în politică. Peste aceste specificități, întâlnim “simpla” contemporaneitate/conviețuire de zi cu zi cu acel regim totalitar, ideologico-represiv, conviețuire care – sub imperiul fricii sanguinar-impregnate, dar și al sloganului „compensatoriu” voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim – n-avea cum să nu lase urme, n-avea cum să nu deterioreze grav, ireparabil, ADN-ul nației.

Iar ultimul strat, cel mai recent, îl reprezintă mimările, scălămbăielile și mascarada noilor habitudini comportamentale, cerute de intempestiva apariție în decembrie ’89 a paradigmei democratice, care le-a picat multora pe nepusă masă, i-a prins nepregătiți, ba chiar – cel mai trist – INDISPONIBILI și REFRACTARI la „utopii” de genul stat de drept simplu (fără instrumentar politic), alegeri libere simple (fără tablete), economie de piață simplă (fără băieți deștepți) etc. Totul s-a transformat – tocmai din aceste cauze – în democrația de fațadă, de mucava, perpetuată de 33 de ani pe afișele electorale și în sforăriile politicienilor.

Din amestecul antedecembrismului represiv (dar și complice cu sistema represivă) cu postdecembrismul securistoid-democratic s-au iscat „frumuseți și prețuri noi”. E un carcalete ce nu se mai poate descompune în elementele inițiale întrucât reacția chimică dintre cele dinainte și cele de după revoluție (care ea însăși n-a fost revoluție) le-a transformat în mutanți – mentali și comportamentali – ce se refuză oricăror încercări de vindecare. Ar fi nevoie de 20 de milioane de leacuri personalizate. Deci nu există tratament. Nici ambulatoriu, nici fabulatoriu.

Starea este specifică trecerii, peste noapte, de la totalitarisme (de orice ideologie) la democrațiile liberale. (Deși, de exemplu, în Spania – o țară tot emoțional-latină, dar fără ingrediente sovietice sau oriental-manelistice -, trecerea de la dictatura de dreapta a lui Franco la monarhia constituțională n-a durat aproape deloc. Securiștii lor unde or fi dispărut?) La noi însă, carcaletele nu se poate aneantiza. N-are cum. Poate, în timp, se va resorbi. Dar nu înainte de dispariția naturală a celor care-l compun și a descendenților lor – adică peste două-trei generații.

Până atunci, câte „cazuri Șora” vor mai ieși la iveală? Ca o sugestie: priviți cu atenție personajele din balconul CC, care îl acompaniază pe Ion Iliescu în decembrie ’89. Niciunul nu este agent KGB sau GRU, nu-i așa? Acum, priviți cu atenție scena politico-mediatică de astăzi. Nimeni nu este agent FSB sau GRU, nu-i așa?

Autor: Eugen Serbanescu

Sursa: cotidianul.ro