Am sentimentul că nu ne-am săturat. Nu ne-am săturat să ne lăsăm manipulați. Iar ultima mișcare de manipulare exercitată de mai marii Europei este legată de exercitarea dreptului de veto, care până acum a guvernat toate relațiile și toate deciziile dintre partenerii UE. Dreptul de veto vine la pachet cu regula unanimității. În absența unanimității, nu se poate lua nicio decizie. Veto-ul este o armă letală, la dispoziția nu numai a statelor puternice, ci și a statelor mai slabe. Ce înseamnă exercitarea și respectiv pierderea acestui drept pentru România?
În urmă cu mai multe luni, atunci când, la nivelul Comisiei Europene, a căpătat contur acest proiect de anulare a unanimității și de trecere la un alt sistem, dominat de regula majorității, mi-am pus întrebarea, într-una dintre analize, ce este mai bine pentru buna funcționare a Uniunii Europene și ce este mai bine pentru România. Există o coincidență sau există o divergență?
Această tema fost abordată frontal de unii membri ai Comisiei Europene, consecutiv momentului în care Polonia și-a exercitat dreptul de veto, blocând decizii legate de statutul LGBT, care ar fi urmat să devină obligatorii. Pentru prima dată deci, a fost manifestată atunci intenția fățișă de a modifica în mod fundamental principiile și respectiv regulile în baza cărora funcționează UE. Și, firește, ca de fiecare dată, în spatele ușilor închise au început negocierile în acest sens.
Respingerea brutală a accesului României în Schengen în baza dreptului de veto exercitat de un stat, după opinia unora de către două state, a fost un excepțional pretext pentru a se încerca scoaterea acestei castane fierbinți pe mâna unui stat tratat până în prezent ca fiind la periferia UE. Un stat de mâna a doua sau chiar de mâna a treia. România. Și iată că înțeleptului nostru ministru de Externe, Bogdan Aurescu, i-a și ieșit păsărica din gură. E clar că nu a făcut-o în mod voluntar. Nu-i stă în caracter și nici în putere. El pur și simplu a fost împins la înaintare. Și s-a comportat ca un birocrat fidel. A anunțat că România se pregătește să propună și să susțină în Comisia Europeană proiectul unei schimbări radicale, în sensul renunțării la unanimitate și a trecerii deciziilor sub filtrul unui anumit tip de majoritate. Care? Încă nu se știe. Pentru că din telecomandă nu i s-a transmis încă acest detaliu.
Am fi putut de mai multe ori, în situații dificile, să blocăm decizii ale Uniunii Europene neconvenabile României, pentru a forța negocieri care să ne avantajeze sau chiar decizii care nu ne afectează direct, dar care ar putea fi utilizate ca un levier pentru afirmarea țării noastre în plan european. Nu am făcut-o niciodată. Să ne întorcem pentru o secundă în trecut și să ne amintim cum am pierdut o importantă bătălie, atunci când, beneficiind de propriul comisar, au fost adoptate reguli în materie de transporturi, care ne dezavantajează în mod clar față de statele din Europa de Vest și Europa Centrală. Schimbarea acelor reguli a condus instantaneu la costuri mult mai mari legate de plata șoferilor de TIR-uri, de numărul acestora, de diurne, de condițiile de odihnă și cazare. Costuri mai ridicate pentru transportatorii români în comparație cu alți transportatori, care, în materie de competitivitate, au condus la o situație dezavantajoasă, care s-a tot perpetuat. Neprimirea în spațiul Schengen, în Europa liberei circulații, nu a făcut decât să agraveze această stare de lucruri. Ori se știe că, în componența Produsului Intern Brut, transporturile de mărfuri au un aport important. A fost doar un exemplu. Puteam să opunem dreptul de veto într-o chestiune de mare interes național, dar am fost incapabili să manifestăm voința necesară în acest sens. Și nu mă opresc aici. Mai dau un exemplu, de dată foarte recentă, în care, fără să avem un interes direct, ci doar în virtutea unui interes indirect, am fi putut fie să ne exercităm dreptul de veto, fie să simulăm că l-am putea exercita. Este vorba chiar despre linia electrică ce urmează să traverseze Marea Neagră, să ajungă în România și, prin intermediul României, să aprovizioneze Europa Centrală, începând cu Ungaria și Austria, și apoi întreaga Europă de Vest. Am fi putut bine merci să amenințăm cu exercitarea dreptului de veto. Cu nesemnarea documentului. Sigur că s-ar fi inflamat partenerii europeni. În frunte chiar cu șefa Comisiei, prezentă zilele trecute la București, sau chiar cu președinta Parlamentului European, care ne-au bătut prietenește pe umăr, garantându-ne că, în cele din urmă, pe parcursul anului viitor, vom fi în fine acceptați într-o uniune a statelor Schengen în care, încă de la aderare, ni s-a promis libera circulație. Odată cu ridicarea vizelor. Am fi putut cu acest prilej fie să forțăm un angajament ferm al Austriei, care altfel nu ar mai fi pompată cu energie curată, fie să obținem alte avantaje de natură financiară, adecvate noului statut de nod energetic european. Nu am făcut nici de această dată vreun gest în acest sens. Nu ne-am apărat interesele. Am irosit și această șansă. Nu am tras glonțul de argint.
Regula unanimității și, respectiv, o nouă regulă, a unui anumit tip de majoritate, reprezintă aceeași sabie cu două tăișuri. Chiar dacă România nu a utilizat niciodată dreptul de veto, atâta timp cât nu se schimbă regulile jocului, are posibilitatea să o facă în viitor. La fel cum utilizează acest drept Polonia și Ungaria, în situații concrete, sau simulează că ar fi decise să-l utilizeze. Pentru mai mulți ani de acum încolo, România nu are capacitatea diplomatică sau de altă natură de a strânge în jurul ei majorități consistente. În schimb statele puternice din nucleul dur UE, din primul cerc de putere, precum și statele din al doilea cerc de putere, afirmate pe plan internațional după căderea Zidului Berlinului, pot aduna asemenea majorități calificate. Și deci ele își vor putea întotdeauna impune voința utilizând noua regulă a majorității, în timp ce noi nu vom mai avea nici măcar șansa teoretică de a impune o anumită decizie sau de a determina renunțarea la o decizie care ne dezavantajează.
Este o temă extrem de delicată. Pentru că Uniunea Europeană, conform tratatelor de aderare, nu este o federație, ci o organizație a unor state independente și suverane. O organizație a națiunilor. În baza acestui principiu a fost statuată regula unanimității. Tocmai pentru ca și statele mai slabe să aibă o șansă. Dar numărul membrilor UE crește constant. În aceste condiții, crește exponențial pericolul de a fi blocate decizii, unele extrem de importante, sau de a fi amânate sine die, în scopul desfășurării a fel de fel de negocieri și trocuri. Uniunea se poate gripa în aceste condiții. Și de aici a și apărut necesitatea și discuția și până la urmă proiectul transformării unanimității în majoritate. Dar dacă acest este interesul UE de ansamblu, care este, cel puțin pentru moment, interesul României? Cine ne garantează că drepturile de care am fost privați până în prezent ne vor fi acordate, dacă nu ni le extragem singuri cu forcepsul? Prin urmare, cel puțin câțiva ani de acum încolo, până când vom avea, dacă vom avea, conducători puternici și realmente independenți , interesul României este divergent în raport cu interesul de ansamblu al Uniunii. Deci nu avem niciun interes să susținem renunțarea la unanimitate. Și cu atât mai puțin nu avem niciun interes să fim noi înșine cei care promovăm din prima linie o asemenea acțiune. Ni s-a întins o capcană. Tocmai în acest scop. Și dacă avem puțină minte și voință, evităm să cădem în ea.
Autor: Sorin Roşca Stănescu
sursa: corectnews.com
Adauga comentariu