Sorin Faur: ”Sper că nu ne propunem neapărat să-l spînzurăm în numele valorilor ”democratice” pe Putin, fiindcă va fi sigur mai complicat decît în cazul Saddam Hussein.”

La 5 februarie 2003, în celebra aulă a Consiliului de Securitate ONU, generalul americam Colin Powell își compromitea nu doar propriul prestigiu, ci și pe cel al SUA fluturînd în fața întregii lumi cam două solnițe cu niște cam sare, dar despre care zicea, cu mult patos, că sînt armele chimice ale regimului Saddam Hussein.



Solnițele erau doar solnițe. Saddam Hussein n-avea arme de distrugere în masă. Avusese, dar fuseseră distruse sub patronaj, reglementări și proceduri ONU de către inspectori militari ONU. N-a contat. Solnițele lui Colin Powell erau preludiul unui război din care SUA a ieșit prost abia după nouă ani. Război pe parcursul căruia Saddam Hussein a fost spînzurat, Irakul a fost desființat ca stat și transformat într-o comicărie asaltabilă teritorial de niște psihopați în șlapi, care o vreme și-au zis ISIS.

Dacă la începutul lui 2003 ai fi gîndit, darămite să fi zis că marele Colin Powell minte la ONU ca o gazetă sovietică, erai dușmanul tuturor popoarelor, inclusiv al celui irakian, însetat de democrație. Puteai fi și arestabil, ca susținător al terorismului, deci dușman al luptei contra lui. Dar la doi ani si jumătate după scheciul cu solnițe rostit la Consiliul de Securitate, în septembrie2005, marele Colin Powell se confesa unei dudui from ABCNews cum că scheciul cu solnițe va fi de-a pururi o pată rușinoasă pe cariera sa glorioasă, pată “care a durut și încă doare”.

Mvuaai! Cum să nu te podidească? Cuuuum? Deci te podidește. De pildă, “nu aş fi crezut că, la 43 de ani, pot plînge după un bărbat mai mult decît în adolescenţă“ – îi scria, topită, republicanului Colin, ulteriorul comisar european pă dezvoltare, Corina, from ciuma roșie. Fioroase, sentimentele evaporaseu disensiunile ideologice, însă fără să se fi comis nimic impropriu în sensul propriu-zis, cum ar veni concret – după cum însuși Colin a clarificat public în 2013, la 10 ani de la invadarea Irakului.

Tot la zece ani de la invadarea Irakului, marea presă anglo-saxonă își punea, tot public, cenușă în cap, cerîndu-și iertare pentru că și-a abandonat în propagandă menirea, pentru că nu s-a îndoit de conținutul solnițelor lui Colin Powell, deci și pentru că a contribuit decisiv la declanșarea și sustinerea unui război bazat pe o farsă comisă cu solnițe.

După nici 5 ani de la seria foarte convingătoarelor scuze, în afacerea Skripal nici măcar scenografia cu solnițe nu se mai livrează, fiind compromisă. Nu știu de ce și cine a otrăvit familia Skripal. Ce constat, însă, e că scenariile care circulă în jurul acestei afaceri sînt mult mai absurde decît cel dedus în februarie 2003 din solnițele generalului secretar de stat Colin Powell. Iar, oricît am crede în valorile democratice, ce sper e doar să nu ne propunem neapărat să-l spînzurăm în numele valorilor democratice pe Putin, fiindcă va fi sigur mai complicat decît în cazul Saddam Hussein.

N.B. – băiatul ăsta, Craig Murrey, e fostul ambasador la Marii Britanii în Uzbekistan, adică în republica aia unde sovieticii fabricau Novicioc, iar apoi, în anul 2002, tot acolo, la Nukus, înșiși americanii au distrus facilitățile de cercetare, de producție, precum și marfa.

Autor: Sorin Faur

Sursa: Sorin Faur