Principala calitate a haitei este orbul găinilor. Haita ține foarte mult la această proprie afecțiune. O adoră. O iubește exact așa cum adorăm, cu toții, locul înțepăturii de țînțar în clipele cînd îl scărpinăm. Cu contribuția orbului găinii, haita vede realitatea așa cum îi place ei s-o vadă. Pliată în așa fel încît să-i furnizeze ei, haitei, confort. Dacă se poate, și chivernisire. Sau măcar sursă de hrană. Și, deloc în ultimul rînd, haita vede realitatea așa cum știe ea că e corespunzător și autosecurizant s-o vadă.
Siguranța grupului depinde direct de capacitatea lui de a se (auto)conforma. De a fi pe linie. De a nu ieși din linie. Orice împleticeală a liniei sau de la traseul stabilit de linie primejduiește haita. Haita merge întotdeauna aliniată. Știe instinctual că alinierea e o chestie existențială. De viață și de moarte. Deci orice tentativă de a-i contrazice sau a-i inversa o percepție eronată asupra unei realități deja confortizate se soldează fie cu ignorarea înfricoșată a probelor, oricît de orbitoare, fie cu sfîșierea atentatorului. De obicei (dar și de nărav), haita recurge la ultima procedură, fiindcă periodic trebuie să se hrănească.
…
Dezambiguizare: mă refer, bineînțeles, numai la animale.
Autor: Sorin Faur
Adauga comentariu