În era carcalacă, am refuzat cu încăpățînare să mă joc de-a promoutăru vaccinismului sau antiînțepismului. Nu vreau să mă compar în propriu beneficiu cu absolut nimeni. Spun doar că eu chiar cred în libertatea responsabilă a omului matur de a decide pentru sine și pentru copiii lui cînd e vorba de propria sănătate, fără ca o atare decizie să fie rezultanta presiunii de orice fel a restului societății.
Nici statul, oricît de bine intenționat, nici gura lumii, oricît de știrbă sau de perfect porțelanată, n-au ce să caute în afacerile de dincolo de pragul ușii mele. Punct. Da, sînt un medieval cu creneluri înalte și poartă foarte rar coborîtă pentru pătrunderea în cetate. Asta e!
În era carcalacă, presa s-a sinucis cu mult entuziasm, făcînd exact ceea ce nu trebuia să facă: s-a predat cu totul puterii, care avea nevoie de o inducere generalizată a spaimei (de nevaccinare sau de vaccinare, e irelevant).
Misiunea a fost îndeplinită prin utilizarea celor mai rudimentare și mai eficiente instrumente ale propagandei. Propagandă care chiar este o știință, inclusiv atunci cînd nu pare deloc așa ceva (sau mai ales atunci cînd pare orice altceva). În loc să se limiteze la informare curată, în parametrii bunului simț, presa a acceptat să fie plătită de stat ca promotor-plasator isteric de produse medicale.
Efectul? Grotesc. Monstruos. Mutilant. La toate nivelurile – individual, colectiv, economic, militar, ideologic, educational. Și nu cred că banii ăia, chiar dacă au fost mulți, vor compensa măcar în mică parte credibilitatea personajelor și a instituțiilor media care au prestat puterii acest serviciu, mai puțin onorabil decît prostituția.
Personal sper (cu poftă) că fiecare om de presă pus acum în situația retractărilor tip “așa s-a crezut atunci” simte căldura fiecărui rînjet de dincolo de ecrane. Și sînt multe. Foarte multe. Meritate cu supra de masură, mai ales că s-a și încasat, tot cu pohtă, costul cauzei rînjetelor de azi.
Pe vremea carcalacă, un fost amic, îndrăgostit turbulent de sine, îmi spunea că el are dreptul să-i judece pe dobitocii care poartă mască și se vaccinează fiindcă el e foarte inteligent. Și extrem de bine informat. Și victima terorii vaccinaților. Ba își aroga dreptul să-i și facă public de căcat pe cîte unii d’ăștia căcăcioși. Dar nu din pricina asta amicul e acum fost amic. Asta e o altă poveste. Fostul amic nu e nici primul și nici ultimul caz la care cantitatea de talent, mare, este echilibrată invers proporțional de caracter.
Dacă înțepătoriștii militanți erau în stare să le bată ușile în cuie nevaccinaților ca să nu-i calce în picioare (deoarece puteau stropi viralic presupun), antivacciniștii fervenți azi se bucură tainic cînd află că a mai murit cîte un vaccinat, mai ales dacă era și notoriu. În aceste cazuri, nădăjduiesc că bucuria mizericoasă e dublată de sesiuni netrucate de rugăciune. E nu doar obligatoriu, ci și igienic. Altfel puți a mort.
Concluzie: în era calcalacă, mai toată lumea a făcut, cu multă convingere și hărnicie, exact ce nu era chemată să facă. Cum s-a reușit asta? Brutal. Cu violență. Propaganda este infinit mai brutală și mai violență decît orice topor înfipt într-o teastă. Măcar pentru că ea ucide în masă. Ce ucide ea? Înainte de toate bunul simt. Și nu, n-o poți evita, oricît de dibaci ai fi.
Autor: Sorin Faur
Adauga comentariu