Motivul pentru care cred că nu voi intra niciodată în politică ține de infantilismul electoratului român. Retardul nu i se datorează decît parțial, căci în ultimele trei decenii n-a avut parte decît de un lung șir de traume, autentice sau induse. Și asta după 45 de ani de regim cu partid unic.
Mușchiul democratic nu i s-a antrenat deloc. Dovadă stau aspirațiile paternaliste (scuze, doamnă K) și promilițienești ale unei (noi) generații activate politic prin cîteva cascadorii propagandistice de-o ieftinătate dezarmantă și care își exprimă pe potrivită proiectele prin grobianisme cică jmekere. De fapt, nu s-a putut deocamdată mai mult decît muie.
Un astfel de electorat e neîntrebuințabil. Căci nu cere de la politician să gestioneze sfera publică, ci să-l conducă. Dacă se poate, de mînă. Ca un tată. Tată de la care aștepți putere, blîndețe, afecțiune, bunătate, stil, inteligență, expertiză. Aștepți, practic, totul. După prima palmă, îți cade în cap tot universul. Cînd l-ai văzut transpirat în chiloți, te-ai maturizat sexual abrupt. Iar la pubertate îl urăști difuz, dar dîrz pentru că ești convins că ți-a înșelat fiecare bucățică de onestă așteptare. Aceasta e vîrsta sentimentală și intelectuală a electoratului român de azi.
Ce-i drept, în beneficiul unui cît mai eficient control, se lucrează intens la menținerea neștirbită a stadiului infantil. Numai unui imatur îi poți produce artificial stări furibunde de ură patetică. Un imatur pe care îl ții de mînă în parc te crede dacă i-l arăți, de pildă, pe nenea cutare spunîndu-i că e rău. Imaturul te crede. Doar te ține de mînă ca să-l conduci. Să–l ghidezi. Să-i fii far. Și bodyguard. Eventual și bunică tandră, dacă ai naturelu ceva mai fragiluț.
Cu un matur, pe aceeași bancă din același parc, discuți, eventual, performanța plasamentelor financiare, dacă l-ai angajat, eventual prin vot, să-ți gestioneze parte din avere. Îi soliciți proiecte cadru și rapoarte de etapă. Îl schimbi cînd nu performează. De condus, nu te conduce el. De condus, te conduci singur.
Într-o relație politică dintre doi sau mai mulți maturi, tu nu cedezi, nici nu delegi franciza propriei vieți. Deși e foarte psihocomodă convingerea că eșecurile, nefericirea, episoadele acute de ratare nu ți se datorează, ci sînt consecința exclusivă a ticăloșiei, corupției, netrebniciei conducătorilor. A politicienilor. Ei sînt de vină. Numai ei. Tu ești desăvîrșit. Lumea-i rea. Și mai ales conducătorii ei. Răi. Tu, bun. Ei, răi (plîns urlat, dat cu curul de caldarîm, muci, lacrimi, emoție și neapărat consiliere psihologică).
Motivul pentru care probabil nu voi intra niciodată în politică este că eu urăsc onest un singur lucru: să fiu condus. Deci nu vreau să conduc niciodată pe nimeni. Am toată considerația și prețuirea pentru însoțitorii orbilor, dar admit că nu asta ar fi una dintre aspirațiile mele principale.
Autor: Sorin Faur
Sursa: Sorin Faur Facebook
Adauga comentariu