Primim continuu informaţii despre propriul organism (senzaţii proprioceptive) şi despre mediul înconjurător (senzaţii exteroceptive) cu ajutorul senzorialităţii tactile, termice, vizuale, auditive, vibratorii, ortostatice, gustative, olfactive, dureroase. Paleta modalităţilor senzoriale este largă, dar nu folosim în egală măsură toate simţurile. Entomologul american Edward O. Wilson (n. 1929), fondatorul sociobiologiei (1975), domeniu de studiu al bazei biologice a comportamentelor sociale, consideră că oamenii, ca şi antropoidele şi păsările, se axează în principal pe văz şi pe auz (Wilson, 2013, p. 321). Peste 90% dintre informaţiile din mediul înconjurător le obţinem cu ajutorul receptorilor vizuali şi auditivi.
O nouă ierarhie a simţurilor
O cercetare global relative recentă, coordonată de Martin Lindstrom, contrazice credinţa larg acceptată, inclusiv de către oamenii de ştiinţă, că auzul, după văz, ne oferă cele mai multe informaţii: „37% dintre subiecţii investigaţi în cadrul studiului Brand sense au menţionat văzul ca fiind cel mai important simţ în evaluarea mediului înconjurător. Pe locul al doilea sa clasat mirosul, pentru care au optat 23%. Simţul tactil a ocupat ultimul loc în acest clasament” (Linsdrom, 2009, p. 24). Fără a absolutiza aceste date, am fi îndreptăţiţi să spunem că „sunt numai ochi şi nas”, în locul proverbialei formule „sunt numai ochi şi urechi”.
De fapt, aceste cinci simţuri, numite şi „simţuri tradiţionale”, au fost inventariate încă din Antichitate şi au fost acceptate în cultura europeană ca singurele simţuri ale omului până târziu, în secolele XVIIXVIII. În Evul Mediu au fost reprezentate în tablouri alegorice de pictori, precum Pietro Paolini (1603-1681) sau Gerard de Lairesse (1640-1711). Redarea alegorică pe pânză a simţurilor a continuat şi în secolul al XIXlea. Este cunoscută alegoria I cinque sensi a pictorului vienez Hans Makart (18401884), realizată între anii 1872 şi 1879. (fig. 1)
Fig. 1. Alegoria celor cinci simţuri (Hans Makart, 1872-1879)
Cele cinci „simţuri tradiţionale” sunt toate exteroceptive şi dau imaginea suprasimplificată a unei lumi în realitate extrem de bogată în stimuli. Aşa cum observa sociologul Eviatar Zerubavel, profesor în cadrul Departamentului de sociologie de la Rutgers University (New Jersey), lumea înconjurătoare este continuă, dar noi o percepem întro modalitate discontinuă. Altfel spus, prin operaţiile de separare şi grupare, transformăm întinsul ocean al realităţii întrun arhipelag, întro puzderie de „insule mentale” (Zerubavel, 1996, p. 427). În această logică, nu mi se pare productiv să separăm, de exemplu, mirosul de gust, dar este justificat să le abordăm individual, dacă le considerăm constructe sociale.
Paradigma interacţiunii transmodale
În ultimele două decenii, în cercetarea proceselor senzoriale se impune tot mai mult paradigma interacţiunii transmodale, potrivit căreia cele cinci simţuri de bază – vederea, simţul tactil, gustul, auzul, mirosul – nu sunt modalităţi separate în perceperea lumii înconjurătoare. Deşi aceste modalităţi senzoriale beneficiază de receptori specializaţi şi căi nervoase de transmitere a impulsurilor spre creier, la nivel cerebral se produce interacţiunea lor până la contopire. (fig. 2)
Fig. 2. Interacţiunea celor cinci simţuri de bază la nivel cerebral
Conform paradigmei interacţiunii transmodale, creierul este „metamodal”, având o organizare bazată pe sarcină, nu pe modalităţi strict separate (Lacey, Sathian, 2015). Cum se produce interacţiunea simţurilor şi cum sunt integrate informaţiile la nivel cerebral rămâne de descifrat în continuare. Datele neuroştiinţelor sunt promiţătoare.
Percepţia multimodală
Sinestezia reprezintă un caz de percepţie multimodală îndelung documentat. Termenul ca atare provine din greaca veche (σύν [syn], „împreună” + αἴσθησις [aisthēsis], „senzaţie”). „Sinestezia” desemnează fenomenul neuropsihic de percepere involuntară a unui stimul propriu unui simţ, concomitent cu un alt simţ. Altfel spus, „sinestezia” defineşte situaţia în care stimularea unei modalităţi senzoriale evocă adiţional percepţia involuntară întro altă modalitate senzorială. Acest fenomen mai este denumit şi „percepţie simultană”, „uniune a simţurilor” sau „ideestezie”. În literatura de specialitate, cel mai adesea se arată că primele cercetări concrete asupra sinesteziei au fost făcute în 1871 de fondatorul psihofizicii, Gustav Fechner, care a examinat 73 de persoane sinestezice (care manifestau o formă sau alta de uniune a simţurilor).
S-a descoperit însă recent că, în 1812, medicul şi fiziologul german Georg T. L. Sachs şia susţinut la Universität Erlangen disertaţia (în latină, tradusă în limba germană în 1824) pe baza auto-observaţiei experienţei ca „sinestezic” şi a observaţiei manifestării sinesteziei culoaresunet la sora sa. Este prima documentare medicală a sinesteziei. Au urmat cercetările raportate în 1880 de Sir Francis Galton în revista Nature, sub titlul „Visualized numerals”. Anterior, filozofii – începând cu Aristotel – şi savanţii, precum Isaac Newton sau John Locke, au atras atenţia asupra fenomenului surprinzător al perceperii secundare a stimulilor specifici altei modalităţi senzoriale. Şi Johann Wolfgang von Goethe a analizat în Zür Farbenlehre (Teoria culorilor), publicată în 1810, fenomenul cunoscut astăzi sub numele de „cromostezie” – asocierea dintre senzaţiile vizuale şi cele acustice.
Uniunea simţurilor poate fi în perechi: cele mai cunoscute cazuri sunt asocierea dintre văz şi auz (cromostezie) şi dintre auz şi simţul tactil (sinestezia audiotactilă) sau, mai rar, între mai multe simţuri, chiar între toate aşanumitele simţuri tradiţionale. Au fost documentate şi sinestezii rezultate din percepţia doar a unor „obiecte” (de exemplu, percepţia colorată a unor litere şi numere – „sinestezia grafeme-color”; percepţia gustativă a rostirii unor cuvinte – „sinestezia lexical-gustativă”; perceperea simultană a unor emoţii negative [frică, dezgust etc.] şi a unor sunete – „misofonie”). Tabloul sinesteziilor este mai amplu (cuprinde şi „sinestezia audiotactilă”, „sinestezia secvenţelor spaţiale” ş.a.), fapt pentru care nu se poate aproxima cu o eroare acceptabilă prevalenţa fenomenului. Se estimează totuşi că frecvenţa cazurilor de sinestezie este de 1 la 2000 până la 1 la 20000. Estimările variază în funcţie nu numai de subtipurile de sinestezie cercetate (sau identificat aproape 60 de subtipuri), dar şi de definiţia dată fenomenului (Ramachandran, Hubbard, 2001, p. 6).
O perspectivă psihosociologică
Se acceptă cvasigeneral că noi organizăm realitatea în clustere şi facem acest lucru nu ca indivizi, ci ca membri ai unor grupuri care împărtăşesc în comun modul în care se folosesc de simţuri şi în care dau semnificaţie senzaţiilor. Putem să considerăm că lumea este constituită nu numai din comunităţi rurale sau urbane, religioase, etnice etc., ci şi din „comunităţi senzoriale” (Vannini, Waskul, Gottschalk, 2012, p. 7). Din punct de vedere psihosociologic, „senzaţiile sunt construite şi mediate social” (Hsu, 2008, p. 433) şi ele „mediază relaţiile dintre sine şi societate, dintre minte şi corp, dintre idee şi obiect” (Bull et al., 2006, p. 5). Psihosociologia simţurilor ia în considerare faptul că „relaţiile sociale se bazează în parte pe procesele fiziologice” (Flisinger, Fabes, 1985, p. 352), perspectivă ce se regăseşte în lucrările clasicilor psihologiei sociale.
_____________________________________
Bibliografie
Bull, M. et al. (2006). „Introducing sensory studies”, The Senses and Society, 1, 1, pp. 5‑7.
Filsinger, E. E., Fabes, R. A. (1985). „Odor communication, pheromones, and human families, Journal of Marriage and Family , 47, 2, pp. 349-359.
Hsu, E. (2008). „The sense and the social: An introduction”, Ethnos, 73, 4, pp. 432‑443.
Lacey, S., Sathian, K. (2015). „Crossmodal and multisensory interactions between vision and touch”, Journal Scholarpedia, 10, 3, 7957.
Lindstrom, M. (2009). Branduri senzoriale. Construiţi branduri puternice folosind toate cele 5 simţuri. Bucureşti, Editura Publica.
Ramachandran, V. S., Hubbard, E. M. (2001). „Synaesthesia – a window into perception, thought and language”, Journal of Consciousness Studies, 8, 12, pp. 3-34.
Vannini, P., Waskul, D., Gottschalk, S. (2012). The Senses in Self, Society, and Culture: A Sociology of the Senses. New York, Routledge.
Wilson, E. O. (2013). Cucerirea socială a Pământului. Bucureşti, Editura Humanitas.
Zerubavel, E. (1996). „Lumping and splitting: Notes on social classification”, Sociological Forum, 11, 3, pp. 421‑433.
_____________________________________
NOTA REDACȚIEI: Fragmentul de mai sus face parte din volumul De gustibus. Eseuri psihosociologice de Septimiu Chelcea şi Adina Chelcea, apărut la Suceava, Alexandria Pubishing House, iunie 2019
Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti). În 1974 a obținut titlul ştiinţific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004, a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare științifică, acordat de Consiliul Național al Cercetăriii Științifice din Învățământul Superior. A publicat numeroase articole, studii şi monografii, dintre care Chestionarul în investigaţia sociologică (1975), Experimentul în psihosociologie (1982), Personalitate şi societate în tranziţie (1994), Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (2000, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, 2007), Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 (2002), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (2001, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 2007), Opinia publică: gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbală în spaţiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (în colab., 2005), Psihosociologie: Teorie şi aplicaţii (coord., 2006, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2010), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (coord., 2008), Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (2006), Psihosociologia publicităţii. Despre reclamele vizuale (2012), Fricile sociale ale românilor (coord., 2015), Psihosociologie aplicată. Publicitatea (2016), Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015 (2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2017). În 2017 semnează prefața la ediția a II-a a cărții Propaganda, de Edward L. Bernays, moment la care începe colaborarea cu editura suceveană Alexandria Publishing House, unde a publicat în 2018 volumul de eseuri Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice și în iunie 2019 volumul De gustibus. Eseuri psihosociologice, iar în curs de apariție la aceeași editură este cartea „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”.
Adauga comentariu