Smecheria numita supraimpozitarea terenurilor nelucrate

Exista, in ultima perioada, o discutie aprinsa in mediul romanesc legata de supraimpozitarea terenurilor agricole nelucrate. Pana acum, declaratiile politicienilor au fost contradictorii. Oficialii romani au oscilat intre a pleda pentru introducerea unui impozit marit pentru terenurile agricole nelucrate si respingerea ideii.

De la bun inceput, trebuie spus ca terenurile agricole nelucrate sunt, de fapt, un potential economic nevalorificat. Nu este singurul caz de acest gen din Romania. Un exemplu la indemana este exportul de forta de munca, o alta mare resursa risipita a economiei romanesti.

Situatiile sunt similare, chiar daca domeniile sunt atat de diferite. In ceea ce priveste forta de munca, exista o resemnare la nivelul clasei politice si a expertilor, abordarile temei privind exodul muncitorilor romani fiind indeobste legate de piata unica europeana si de diferentele dintre salariile din Romania si cele din statele Europei de Vest.

In schimb, in privinta terenurilor agricole exista, de multe ori, o abordare simplista. Acestea sunt vazute ca un rau nefiresc al agriculturii romanesti si, din aceasta cauza, proprietarii ar trebui penalizati prin impozitare.

Este clar ca o tara care nu-si valorifica suprafetele agricole pe de-a intregul este ciunga din punct de vedere economic.

De asemenea, o problema reala este aceea ca prezenta terenurilor nelucrate devine o povara economica pentru suprafetele cultivate din vecinatate.

Astfel, terenurile nelucrate scad valoarea economica a celor cultivate, in sensul ca, in unele cazuri, terenurile nelucrate devin, pur si simplu, spatii de depozitare a gunoiului, ceea ce naste o problema pentru activitatea agricola din vecinatatea lor. Acestea sunt argumentele care pot duce la ideea supraimpozitarii terenurilor nelucrate.

La care se mai adauga inca unul, poate cel mai puternic, cel al necesitatii comasarii suprafetelor agricole rentabile din punct de vedere comercial. Dar, aceasta sa fie solutia pentru comasarea terenurilor? Sa fim realisti. Ar trebui sa ne intrebam altfel: de ce nu este folosit acest potential economic?

Cea mai importanta problema nu este aceea a faramitarii terenurilor (desi ea exista). Daca ar exista investitori si profitabilitate economica, s-ar gasi mijloacele de a concentra terenul.

De altfel, acest lucru s-a si intamplat in multe zone ale tarii, acolo unde cativa investitori romani sau straini au creat mari ferme de productie vegetala.

In mod normal, ar trebui sa existe politici agricole de incurajare a concentrarii terenurilor, precum subventionarea grupurilor de producatori, finantarea acestora cu prioritate, pentru a construi spatii de productie si depozitare, sau incurajarea creditului agricol.

De-a lungul timpului, au existat o serie de acte normative care au incercat sa incurajeze concentrarea terenurilor agricole sau asocierea proprietarilor, precum arenda sau renta viagera, dar toate au avut doar un efect limitat.

Nu ar trebui sa ne ascundem in spatele temei terenurilor nelucrate.

Ar trebui sa ne intoarcem la adevaratele cauze: micii fermieri nu au mijloace tehnice agricole, sistemul de irigatii a fost distrus sau nu poate fi utilizat din cauza costurilor mari, iar reforma agrara din anii ’90 si privatizarea masiva au condus la fracturarea lantului productie-depozitare-procesare-distributie. Nu ar trebui sa se puna problema supraimpozitarii terenurilor.

Mai intai de toate ar trebui reorganizat sistemul de irigatii, ar trebui subventionata asocierea si finantate ingrasamintele chimice si materiile prime folosite in agricultura (seminte, motorina).

De fapt, adevarata problema a agriculturii romanesti nu sunt terenurile nelucrate, ci lipsa orientarii spre piata a produselor agricole romanesti.

Terenurile nelucrate sunt doar efectul unui model agrar, nu cauza. Prima reforma agrara din anii ’90 a avut o calitate si mai multe mari defecte. Calitatea a fost aceea ca a repus taranii in drepturile lor, improprietarindu-i in mod real si nu fictiv cum se intampla in sistemul comunist.

Greseala a fost ca le-a dat taranilor doar pamantul, rupandu-i de mijloacele cu care sa-l cultive, de spatiile in care sa-si depoziteze produsele si de lantul de distributie prin care sa vanda. Cu alte cuvinte, taranul roman a devenit proprietar de teren si atat.

Mijloacele economice de a-l valorifica au fost desfiintate. Spargerea cooperativelor, privatizarea IAS-urilor, aducerea in ruina a sistemului de irigatii, privatizarea spatiilor de depozitare si a fabricilor de procesare, toate facute separat, privatizarea statiilor de mecanizare au facut din fermier doar un simplu proprietar de teren, fara nicio legatura cu economia.

In mod normal, ar fi trebuit ca redarea proprietatii sa fie insotita de o politica de consolidare a lantului productie-procesare-distributie.

Reforma agrara ar fi trebuit sa aiba in vedere, in acelasi timp, redarea proprietatii funciare si legarea ei de utilajele agricole, de spatiile de depozitare a productiei si de fabricile de procesare din zona.

Astfel, s-ar fi creat un lant economic care nu ar fi rupt proprietarii de teren de piata de desfacere a produselor finale. Realist vorbind, retrocedarea terenurilor era absolut necesara in anii ’90.

Ca acest proces trebuia facut altfel este deja o discutie ce tine de istoria economica.

Supraimpozitarea terenurilor nelucrate ar fi ultima mare lovitura data reformei agrare din anii ’90.

Dupa ce a fost lasat fara utilaje agricole, dupa ce au fost distruse canalele de irigatii (cu largul concurs chiar al taranilor), dupa ce au fost privatizate spatiile de depozitare, proprietarii de terenuri cu suprafete reduse vor primi si ultima lovitura: vor fi nevoiti sa-si vanda terenul pentru a nu fi obligati sa plateasca un impozit care le depaseste puterile lor financiare.

Acest impozit ar “incununa” haosul reformei agriculturii romanesti din ultimii 20 de ani.

Cu atat mai suspecta este aceasta idee acum, tocmai cand exista semnale ca investitori romani si straini sunt interesati de cumpararea de terenuri agricole in Romania.

De asemenea, criza a determinat o scadere serioasa a pretului acestor terenuri.

Introducerea unui impozit marit le-ar face si mai ieftine si le-ar arunca, practic, in bratele celor interesati sa le achizitioneze.

Dupa ce multe fabrici din Romania au fost vandute la preturi modice, a venit si randul proprietatilor funciare sa aiba aceeasi soarta?

Este, desigur, o intrebare retorica. Uniunea Europeana isi propune sa nu mai plateasca subventii pentru terenurile nelucrate. Aceasta masura este logica si justificata.

Este, totusi, aberant sa platesti bani pentru terenuri care nu sunt utilizate in circuitul economic.

Dar la fel de aberant este, daca nu chiar neconstitutional, sa taxezi in plus un teren doar pe principiul ca acesta produce numai balarii. Pentru a se lucra terenurile din Romania nu este nevoie de un impozit mai mare, ci de investitori si de profit.

Constantin Rudnitchi

Sursa: Bloombiz