Greva sindicatului şoferilor RATB ne-a oferit (…) ocazia de a vedea Bucureştiul la adevărata „valoare”: o capitală mai apropiată de lumea a treia decât de un oraş european. Cine mers azi dimineaţă pe Podul Grant ştie la ce mă refer: nu la ambuteiajul general, firesc în aceste zile, ci la şirul de oameni cu paporniţe şi saci pe umăr care traversau podul pe jos, pe linia de tramvai. Dacă s-ar fi decupat această imagine din context ar fi putut servi ca material foto pentru orice reportaj despre refugiaţi din zonele de război sau afectate de vreo calamitate.
De ce am ajuns aici? Din cauza grevei spontane – a se citi planificată în secret. Este vreo problemă? Într-o societate liberă, nu. Nimeni nu e obligat să muncească, fiecare poate opri munca atunci când doreşte – respectând drepturile angajatorului, desigur. Mare parte din discuţiile despre (i)legalitatea grevei sunt pe lângă subiect. Legea scrisă (legislaţia) trebuie să reflecte drepturile naturale ale oamenilor, nu să creeze drepturi. Deci problema este mai degrabă legitimitatea grevei. „Care este”.
Mai e ceva de adăugat? Bineînţeles. În lumea în care trăim furnizorul de transport este statul (municipalitatea). Statul este un manager prost, aşadar un angajator prost, care rezistă doar fiindcă noi toţi suntem obligaţi să îl sponsorizăm. E adevărat că nimeni nu e obligat să meargă cu tramvaiul (la fel cum e obligat să meargă la şcoală – da, în domeniul educaţiei socializarea este mai întinsă), dar toţi suntem obligaţi să plătim taxe, iar o parte din aceste taxe se duc către subvenţionarea RATB. Un economist a luat premiul Nobel analizând cum banii din aceste taxe sunt capturaţi de grupurile de interese – sindicatele fiind în pole position. Mulţi alţii au afirmat cum întreprinderile publice, tocmai pentru că sunt publice – adică privilegiate – ajung să sfideze publicul prin prestarea de servicii de slabă calitate.
Exact asta am văzut astăzi. Sfidarea consumatorilor. Într-o societate liberă, sindicatele sau orice alte grupuri de interese sunt motivate să se lupte pentru a câştiga aprobarea publicului larg (uitaţi-vă la ONG-uri). Pentru că duşmanul lor cel mai mare – inamicul suprem – este boicotul publicului. Campaniile de imagine sunt esenţiale în acest scop. Spre deosebire, într-un sistem etatizat, publicul este duşmanul cel mai neînsemnat, cu voia dumneavostră ultimul pe lista grijilor de cate trebuie să se preocupe un grup de interese. De ce? Fiindcă dacă poţi să-i taxezi, de ce ţi-ar păsa de ei?
Bogdan Glăvan
sursa: logec.ro
Adauga comentariu