Sindicalismul – reţeta (noastră) secretă în Europa socială

Cu câţiva ani în urmă, prima pagină a buletinelor de ştiri a fost ţinută de ample mişcări sindicale şi manifestaţii care aproape au paralizat oraşe-simbol. Am asistat, cuprinşi de îngrijorare şi uimire, la spectacolul terifiant pe care Europa l-a oferit lumii întregi. „Directiva Bolkestein”, împotriva căreia au scandat, luni de zile, zeci de mii de oamenii, părea că devine titlul unui film de groază care ameninţa cu detronarea favorurilor sociale ale statului bunăstării. În Franţa, intenţiile de flexibilizare a pieţei muncii au transformat Parisul într-o capitală sub asediu, prin care sindicatele au ajuns să colonizeze statul [1].

Când va fi scrisă istoria economică a Europei din ultima treime a secolului al XX-lea, atunci vom înţelege întreaga serie de bătălii pe care guvernele naţionale le-au declanşat împotriva realităţii economice, cu iluzia că victoria poate fi garantată de întruparea unei simple majorităţi electorale. În această perioadă, Europa a fost dominată de aranjamentul instituţional al statului bunăstării, ale cărui practici promiteau educaţie, sănătate, securitate, prosperitate, locuri de muncă, într-un cuvânt fericire pentru toată lumea. Pentru atingerea acestui ideal, guvernele naţionale au înţeles să crească cheltuielile guvernamentale până la peste 50 % din PIB [2].

Dincolo de creşterea cheltuielilor publice, maşinăria statului bunăstării a fost întărită de numeroase legislaţii protecţioniste, de la un sistem extrem de elaborat de „drepturi ale muncii”, până la un imens aparat administrativ în domeniul ajutoarelor şi asigurărilor sociale. Subordonarea aproape în totalitate a economicului de către politic a fost justificată, pe scară largă, prin intermediul următoarelor două motive.

Primul, ambalat în ieftine pastile electorale de tipul „Omul contează mai mult decât piaţa” sau „În democraţie, voturile decid, nu dolarii”, este bazat pe eroarea că omul, pe de o parte, şi piaţa şi dolarii, pe de altă parte, au interese potrivnice. Al doilea motiv, care a amplificat invadarea economiei de un noian de politici „welfare”, constă în convingerea nefastă că redistribuirea veniturilor de către guvern, prin impozitare şi politici de sprijin, este un act de „justiţie socială” şi datorie morală.

Aranjamentul instituţional denumit iniţial „statul bunăstării” a fost mai apoi redenumit, în numeroase declaraţii programatice ale UE, prin sintagma de „model european”. Această abilă manoperă lingvistică este menită să sublinieze opoziţia clară în care se situează aşa-numitul „model european” în comparaţie cu tradiţionalul „model anglo-saxon” sau, mai mult, cu rivalul său politic şi anume „modelul american”. În acest sens, suporterii construcţiei instituţionale a UE caută să acrediteze ideea că performanţa „modelului european” va fi cu atât mai evidentă, cu cât bunii europeni vor dezaproba mai mult modelul cultural de tip anglo-saxon.

În mod evident, este absurdă pretenţia că, în prezent, acest „model european” ar fi reprezentativ pentru toţi europenii. În mod esenţial, natura „modelului” este una franco-germană, a cărei sevă se extrage din socialismul francez de inspiraţie militară gaullistă, din social-democraţia germană şi din doctrina sindicalismului [3]. Astfel, modelului european îi este ataşat, aşa cum stă bine oricărei societăţi „raţional planificate”, un sistem propriu de valori culturale menite să ilustreze clar antipatia faţă de civilizaţia anglo-saxonă, ataşată încă unor valori liberale, însă tot mai discret.

Dincolo de realismul precar al politicilor statului bunăstării din UE, principalul obiectiv al „modelului” constă în dezvoltarea unei vaste scheme de securitate socială, care începe cu monopolul deplin al statului în domeniul educaţiei, continuă cu protejarea prin lege a locurilor de muncă, a concediilor cel mai bine plătite, a celei mai mici durate a muncii din câte au existat vreodată şi se încheie cu asigurările sociale pentru şomaj şi cu pensiile de stat.

Care sunt, însă, costurile economice ale acestei „generozităţi” sociale? În primul rând, trebuie înţeles faptul că „generozitatea” statului se înalţă pe impozitele mari care au însoţit dintotdeauna aranjamentul instituţional al statului bunăstării. Proliferarea mecanismelor redistributive şi fiscalitatea împovărătoare sunt sursele problemelor economice şi sociale pe care Europa le traversează în prezent.

„Armonia socială” este tot mai mult tulburată de fricțiuni… sociale, a căror sursă rezidă, în ultimă instanţă, în defectarea administrativă a mecanismelor pieţei muncii. În cei treizeci de ani de când „modelul social” a devenit un imperativ politic, şomajul a explodat de la o medie de 4% la peste 10% în Franţa şi la cca. 12% în Germania. Iar de la derapajul pieţei muncii (dacă ne este îngăduit să îi spunem „piaţă”) până la subminarea fundamentelor civilizaţiei, a „coeziunii sociale” (un alt concept prozaic drag planificatorilor UE) nu mai rămân decât foarte puţini paşi.

Morala este aceea că politicile sociale, tocmai cele menite să asigure coeziunea socială, sfârşesc prin a anula creşterea economică, implicit crearea de locuri de muncă, ceea ce explică şi gravele tensiuni de pe piaţa muncii din ţări precum Franţa şi Germania.

Mai mult decât atât, partizanii „modelului social european” demonstrează că nu înţeleg o logică economică elementată, atunci când susţin că şomajul în Europa este înalt tocmai deoarece modelul nu este suficient de „social”… ori „european”, ceea ce ar naşte o şi mai mare nevoie de „armonizare” europeană.

În realitate, şomajul este consecinţa unei pieţe a muncii anchilozată de propriile suprareglementări, de un protecţionism al locurilor de muncă contrar chiar principiului „libertăţii contractuale”, de o povară fiscală ce ruinează stimulentele activităţii antreprenoriale, de unde şi puţinătatea locurilor de muncă nou create.

Într-o economie dominată de sectorul public, cei treizeci de ani de politici economice socialiste au alterat stimulentele iniţiativei antreprenoriale şi au redus „clasa muncitoare” la o masă amorfă hrănită permanent prin legislaţii preferenţiale [4].

Statul modern al bunăstării introduce un soi de „paternalism” electoral în funcţionarea economiei. Aranjamentul instituţional etatist din Europa Continentală din ultimii treizeci de ani, în special din Germania, Franţa şi Italia, prin modelul economic „paternalist” promovat în aproape toate sferele vieţii sociale, este responsabil pentru criza instituţională şi pentru slabele performanţe economice ale Europei din ultima perioadă. Acest model economic explică, de altfel, şi amplele fricţiuni care domină în prezent funcţionarea pieţei muncii în UE. „Rigiditatea” pieţei muncii din UE, precum şi ratele înalte ale şomajului sunt responsabile, tot mai pregnant, de convulsiile sociale care contrazic flagrant pretenţiile de armonie şi coeziune socială ale modelului european.

Acest fenomen ilustrează perfect legea de fier a consecinţelor neintenţionate, cu aplicabilitate perfectă asupra politicilor statului bunăstării: analiza contrafactuală construită în termeni realişti, adică prin dezavuarea ipotezelor abstracte ale echilibrului general din teoria neoclasică, demonstrează că interferenţa guvernului cu piaţa naşte probleme mult mai grave decât eventualele neajunsuri, de multe ori inventate, ale mersului pieţei libere [5].

De fapt, „modelul social” al UE a făcut ca, pe piaţa muncii, negocierile economice reale practic să înceteze. Posesorii de forţă de muncă nu mai intră în relaţii contractuale cu întreprinzătorii, care îşi riscă finanţele în afaceri, ci mai degrabă cu guvernul şi sindicatele, care definesc în „negocierile colective” condiţiile în care întreprinzătorii trebuie să angajeze forţă de muncă. Astfel, oamenii de afaceri sunt într-o măsură tot mai mică proprietari ai capitalurilor expuse în afaceri, de vreme ce condiţiile de angajare exprimă orice alte negocieri, sindicale ori politice, mai puţin pe cele dintre patron şi salariaţii acestuia.

Logica economică şi juridică derivată din principiul proprietăţii private ridică dificultăţi insurmontabile în a înţelege, din punct de vedere ştiinţific, semnificaţia instituţiei formalizate a „contractului colectiv de muncă”. Cum putem extinde prin atributul de „colectiv” semnificaţia economică şi juridică a instituţiei fundamentale a „contractului”? Din punct de vedere economic, contractul semnifică un acord cu privire la utilizarea ori schimbul unor drepturi de proprietate privată. Tocmai natura privată, individuală, a acestui aranjament legal consfinţeşte valoarea juridică a contractului. În cazul contractului colectiv, părţile acestuia (sindicatele, guvernul, patronatele) sunt degrevate de responsabilităţile şi, comparativ, de sancţiunile juridice izvorâte din manifestarea proprietăţii private. Nici guvernul, nici sindicatele nu sunt proprietarii resurselor a căror alocare o stabilesc, prin aşa-numitele „negocieri colective”. În ultimă instanţă, întreprinzătorii – nu neapărat organizaţia formală a patronatului – sunt cei care „plătesc” privilegiile sociale pe care negocierea „colectivă” (a se citi „populistă”) le consfiinţeşte în diverse acte de lege, care modifică arbitrar alocarea resurselor şi, deci, redistribuie artificial drepturile de proprietate în societate.

Confruntate însă cu posibilitatea deplasării capitalurilor în mediile de afaceri mai permisive şi deci, cu pierderea de locuri de muncă, sindicatele au purces, uneori în urma iniţierii unor ample presiuni publice şi politice, la reducerea informală a unor pretenţii din „contractele colective”, cel puţin cu privire la durata săptămânii de lucru şi la salariile debutanţilor [6]. Potrivit unor estimări ale asociaţiilor industriale, între 50 şi 70% din întreprinderile cu mai puţin de 500 de salariaţi au concretizat asemenea acorduri informale. Existenţa acestora, care ameninţă să detroneze monopolul sindicatelor asupra politicilor de pe piaţa muncii, nu denotă altceva decât disjuncţia imensă între discursul politic ce stă la baza „modelului social” al UE şi legităţile realităţii economice.

După dezordinea socială din suburbiile Parisului din noiembrie 2005, racilele unui sistem educaţional deficitar pot fi ilustrate, tragicomic, nu de o anecdotă apocrifă, ci de o poveste adevărată. În condiţiile unui şomaj în rândul tinerilor de 25% (şi care atinge chiar 50% în unele suburbii), prim-ministrul Villepin a anunţat că tinerilor peste 14 ani li se va permite să îşi înceapă ucenicia în diverse domenii, fără a mai fi obligaţi să frecventeze şcoala până ating vârsta de 16 ani. O asemenea intenţie a fost însoţită de proteste vehemente, atât din partea partidelor de stânga şi sindicatelor din sistemul educaţional, pe motiv de alterare a egalităţii de şanse în societate, cât şi – paradoxal – din partea angajatorilor. Aceştia din urmă, pe de altă parte, blamează incapacitatea statului francez de a oferi tinerilor o educaţie pragmatică [7], în consonanţă cu exigenţele unei pieţe a muncii tot mai concurenţiale [8]. Răspunsul guvernului francez la rigidităţile ce domină piaţa muncii din UE a constat în mult discutatul CPE (contractul primului loc de muncă pentru tineri), care viza amendarea legislaţiei muncii prin permisiunea acordată angajatorilor de a-i concedia, în primii doi ani de activitate, pe salariaţii sub 25 de ani (care nu au mai avut un loc de muncă), fără o justificare specifică, însă cu o anumită compensaţie financiară [9].

Se arată că, dacă tânărul angajat nu este concediat în primii doi ani, atunci acesta va câştiga mai multă experienţă şi va deveni, în consecinţă, mult mai „valoros” în continuare, pe piaţa muncii. În orice caz, doi ani petrecuţi într-un loc de muncă nesigur reprezintă o alternativă mai bună decât şomajul. Însă o asemenea decizie a atras, în Franţa, valuri de proteste: 68% dintre francezi s-au declarat a fi împotriva unei asemenea măsuri, în ciuda faptului că logica unei asemenea politici era tocmai aceea de deblocare a inerţiei pieţei muncii.

Aceasta nu demonstrează doar faptul că mai mult de 68% dintre francezi nu sunt economişti. Nu este un mister pentru teoria economică faptul că 68% din forţa de muncă franceză preferă locurile de muncă sigure, permanente, în comparaţie cu cele mai puţin sigure şi flexibile. O asemenea preferinţă este explicabilă, mai ales într-o ţară în care o pondere covârşitoare a populaţiei beneficiază de locuri de muncă relativ sigure, în special în domeniul administraţiei guvernamentale şi al serviciilor publice.

Iar şomajul pare a fi cu atât mai ridicat cu cât „modelul social” este mai protecţionist pe piaţa muncii, mai generos în ajutoare sociale şi legislaţie preferenţială. De asemenea, obsesia egalităţii de şanse şi de tratament îngreunează tot mai mult „flexibilizarea” pieţei muncii [10].

Teoria economică demonstrează că şomajul este rezultatul existenţei pe piaţa muncii a unui salariu mai ridicat decât nivelul de „echilibru”, cel care ar asigura egalitatea între cererea şi oferta de muncă. Pe piaţa liberă, salariul tinde spre acel nivel la care toţi cei dornici să muncească îşi pot găsi un loc de muncă. Concluzia de manual ar fi aceea că pe o piaţă a muncii liberă nu poate exista decât şomajul voluntar. Existenţa presiunilor guvernamentale şi sindicale menite să conducă salariile la un nivel superior celui al pieţei determină apariţia şomajului instituţional [11].

Dacă guvernul sau sindicatele reuşesc impunerea unor salarii superioare celor pe care le-ar fixa piaţa liberă, atunci oferta de muncă va depăşi cererea, diferenţă care semnifică mărimea şomajului. În timp ce pe piaţa muncii predomină tendinţa de dispariţie a şomajului voluntar, şomajul instituţional nu poate dispărea decât atunci când vor dispărea toate restricţiile artificiale din calea libertăţii contractuale. În prezent, prin sporirea intervenţiei guvernamentale şi a suportului legislativ acordat sindicatelor, şomajul a devenit practic un fenomen de masă permanent.

Dar cum pot fi explicate privilegiile pe care sindicatele le-au acumulat, de-a lungul timpului, conform formulei „dreptului odată dobândit”? Un răspuns realist este dedus din analiza aranjamentului legislativ pe care se întemeiază, în UE, statul bunăstării. Elocventă este, în acest sens, filozofia proiectului de constituţie europeană în materie de drepturi.

Există o diferenţă fundamentală între Constituţia Americană şi proiectul de constituţie al UE în ceea ce priveşte concepţia asupra „drepturilor”. Dacă „Bill of Rights” din Constituţia SUA este o listă de drepturi individuale împotriva statului şi a puterii coercitive a acestuia, „Charter of Fundamental Rights” din proiectul european constă într-o lungă listă de drepturi la serviciile monopolizate de către stat, cum ar fi dreptul la educaţie, la sănătate, dreptul la securitate şi asistenţă socială, dreptul la muncă etc. Constituţia SUA este construită, în mare parte, pe filozofia „dreptului de…” (proprietate), de vreme ce, în ultimă instanţă, filozofia dreptului natural a lui John Locke demonstrează că drepturile omului nu pot fi concepute decât ca drepturi de proprietate. În schimb, în proiectul european de constituţie avem de-a face cu „drepturi la…”, concepţie ce implică tocmai subminarea adevăratelor drepturi ale individului, prin extinderea puterii politice şi a autorităţii statului asupra vieţii individului.

Prin sacrificarea principiilor fundamentale ale dreptului, autorii proiectului de tratat constituţional au încărcat până la refuz barca drepturilor sociale, cu nimic altceva decât privilegii ce diluează – înspre roşu socialist – noţiunile de contract şi de responsabilitate individuală, în favoarea proliferării unui regim colectivist de tip sindical.

Textul de mai sus este extras din cartea Economia de piață. Fundamentele instituționale ale prosperității, Editura ASE, București, 2007, Capitolul 7:
De la statul bunăstării la modelul instituţional european.

[1] Iată cum au fost reflectate în presa internaţională violentele mişcări de protest din Paris, care au ţinut săptămâni întregi prima pagină a agenţiilor de ştiri: „Străzile din jurul Esplanadei Invalizilor sunt blocate. Primii peste care dai sunt poliţiştii din grupările CRS (Compania Republicană de Securitate), blindaţi din cap până în picioare şi cu un aer de Robocop. Poliţiştii sunt masaţi pe trotuare, împiedicând trecerea, în timp ce pe şosea se încolonează maşinile blindate, salvările şi echipajele pompierilor. Sunt mai multe baraje succesive, deşi manifestaţia abia ajunge în zonă. Prinşi în dispozitiv, câţiva curioşi şi un număr impresionant de jurnalişti de toate naţionalităţile. Pentru moment, poliţiştii sunt împietriţi în dispozitiv. Încet, încet, dinspre Esplanada încep să se scurgă adolescenţi cu feţele pictate sau cu etichete agăţate de haine: “- rève générale” (cu un “g” care lipseşte simbolic), “Contract Pubelle Emboche” (contract de muncă gunoi) sau “Vend jeune jetable” (vând tânăr de unică folosinţă)” (Ziua, 25 martie, 2006).

[2] Anul trecut, ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a atins 53,6% în Franţa, ceea ce a atras promisiuni solemne din partea puterii politice de a controla efectiv cheltuielile publice în următorii ani, astfel încât ponderea acestora să scadă la… (sic!) 51% până în anul 2010.

[3] Este binecunoscută tradiţia sindicală din Europa, care a surclasat dintotdeauna sindicalismul de peste ocean, alterat fiind de „spiritul” capitalist ce a animat dezvoltarea iniţială a economiei americane. Dacă socialismul viza instaurarea proprietăţii colective (de stat) asupra mijloacelor de producţie, sindicalismul (ca doctrină şi tactică revoluţionară de socializare) avea ca deziderat fundamental abolirea separării muncitorilor de mijloacele de producţie, prin împroprietărirea acestora cu mijloacele de producţie pe care le utilizează şi anihilarea (funcţiilor) întreprinzătorului-capitalist (vezi Mises, 1966, cap. XXXIII).

[4] De exemplu, Anthony de Jasay (2006) pune în evidenţă modul în care beneficiază posesorii forţei de muncă de „modelul social”, în comparaţie cu cei care rămân expuşi „capriciilor” pieţei. Când, în urmă cu câţiva ani, compania Toyota a înfiinţat o divizie a producţiei de automobile în regiunea industrială din nordul Franţei, preşedintele Toyota şi-a exprimat satisfacţia pentru alegerea acestei locaţii şi nu a Marii Britanii, deoarece „muncitorii englezi îşi pot permite să răspundă obraznic, în timp ce francezii nu”.

[5] Mai mult decât atât, atunci când guvernele pretind că piaţa „nu funcţionează”, nici nu există un interes al acestora pentru ca piaţa să funcţioneze. În realitate, guvernele sunt în permanenţă în căutare de noi şi noi oportunităţi de intervenţie în economie, acestea fiind evenimentele prin care oamenii politici şi birocraţia guvernamentală îşi justifică raţiunea de a exista. Şi cu cât guvernul ocupă o poziţie mai solidă în economie, cu atât sunt mai mari resursele pe care acesta pretinde că „trebuie” să le manipuleze. În această privinţă, teoria alegerii publice furnizează o concluzie fără echivoc: statul nu este o construcţie divină, dotată cu darul infailibilităţii, ci o organizaţie umană, în cadrul căreia deciziile sunt adoptate de oameni politici şi de birocraţi care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii, deoarece şi ei sunt sensibili la interesele lor, materiale sau profesionale (Marinescu, 2005: 108-38).

[6] În anul 2000, costurile cu munca în Germania erau cu cca. 25% mai înalte decât cele din Franţa. Însă, în anul 2005, această diferenţă aproape că a dispărut. Conformarea la realităţile economice a fost înţeleasă mult mai bine în Germania, unde şomajul a început să scadă, decât în Franţa ori Italia, ţări în care forţa de muncă şi partidele de stânga consideră „inacceptabilă” reevaluarea oricărui „drept” (sindical) deja câştigat.

[7] Eşecul educaţiei universale „antielitiste” nu ţine, însă, de incapacitatea organizatorică a birocraţiei educaţionale a statului francez, ci este consecinţa firească, mai apropiată ori mai îndepărtată, a oricărui sistem educaţional monopolizat de stat (a se vedea Murray Rothbard, Education, în idem, For a New Liberty. The Libertarian Manifesto, ediţie revizuită, Fox & Wilkes San Francisco, 1994, pp. 119-141, www.misesromania.org /articole/rothbard/edu.htm#loc). În Europa, sistemul educaţional de stat face ca numeroşi absolvenţi de liceu să îngroaşe rândurile studenţilor – în domenii precum psihologie, sociologie, drept şi arte – şi să devină apoi „şomeri cu diplomă”, forţaţi să trăiască din generozitatea socială a statului – marca aproape a oricărui sistem educaţional proiectat de stat pe criteriile „educaţiei de masă”. În acelaşi timp, pe piaţa muncii există grave penurii în anumite domenii, considerate probabil mult prea puţin demne de „societatea cunoaşterii”: mecanici, grădinari, instalatori, electricieni, zidari, tâmplari etc.

[8] În Franţa, şomajul în rândul tinerilor sub 25 de ani este de 23%, în comparaţie cu o medie europeană de sub 10 procente. Legislaţia franceză din domeniul muncii este una dintre cele mai elaborate (a se citi detaliate, stufoase) din întreaga lume. În prezent, legislaţia franceză a muncii numără peste 2600 de pagini şi asta încă nu este totul. Atributul definitoriu al aranjamentului instituţional din domeniul muncii este protecţionismul locurilor de muncă, ceea ce face aproape insurmontabilă concedierea unora dintre salariaţi. Legislaţia actuală permite concedierea salariaţilor doar pentru ca firma să îşi diminueze pierderile, pentru a-şi asigura supravieţuirea, nu însă şi ca mijloc de amplificare a profitului ori de prevenire a unor eventuale pierderi. În aceste condiţii, întreprinzătorii devin reticenţi în a angaja pe oricine, persoane mai puţin calificate sau tineri fără experienţă în muncă.

[9] La baza CPE nu se găseşte nimic altceva decât libertatea contractuală, tocmai principiul economic pe care îl combat în prezent sindicatele. Birocraţia sindicală nu poate fi acuzată de lipsă de luciditate: dacă libertatea contractuală a muncii ar fi principiul fundamental, atunci ar dispărea complet obiectul de activitate al liderilor sindicali care guvernează, în prezent, politicile economice pe piaţa muncii. Aşa cum realitatea demonstrează cu prisosinţă, aceşti „lideri” nu fac decât să utilizeze scena sindicală pentru propriul interes, în detrimentul intereselor „contribuabililor” lor, uneori chiar ca trampă de lansare pentru dobândirea de mandate legislative şi fotolii guvernamentale.

[10] Probabil că, la angajare, CV-ul ar trebui să nu conţină nici numele, nici vârsta, sexul sau adresa aplicantului, astfel încât să existe garanţia că angajatorul nu va „discrimina” pe criterii de vârstă, etnie ori culoare a pielii. În realitate, teoria economică ne arată că, de vreme ce motivaţia activităţii antreprenoriale este profitul, întreprinzătorii nu vor „discrimina” decât pe criterii de performanţă economică. Însă, o astfel de discriminare nu reprezintă nimic altceva decât manifestarea legitimităţii proprietăţii private. Numai reducerea şomajului este de natură să atenueze percepţiile privind discriminarea între arabi şi negri. Însă, pentru aceasta, piaţa muncii trebuie să funcţioneze liber, în absenţa costurilor prohibitive pentru crearea de locuri de muncă pe care „modelul social” le impune întreprinzătorilor, ale căror afaceri abia mai „respiră” din cauza poverilor uriaşe de reglementare şi impozitare.

[11] Vezi Mises (1966), Capitolul XXI („Work and Wages”) şi Rothbard (1970:56-58).

Cosmin Marinescu
sursa: ecol.ro