Context: În vara lui 1988, Eugen Mihăescu îl găzduiește o perioadă pe Silviu Brucan în apartamentul său din New York, prilej ca să-l cunoască mai bine pe cel ce va deveni doar peste un an coordonatorul evenimentelor din 1989. Motivul declarat pentru care Brucan solicitase găzduire din partea lui Mihăescu era efectuarea unei operații medicale la unul dintre marile spitale newyorkeze (fiindu-i teamă că la București n-ar fi în siguranță), cel real și sugerat de autor fiind recrutarea lui Mihăescu, un anti-ceaușist public, pentru sprijinul mediatic internațional în scopul dărâmării regimului comunist, folosind relațiile acestuia din marile redacții americane.
” – Drăguță, am venit să te prelucrez!
- Domnule Brucan, eu sunt gata prelucrat, i-am răspuns eu.
Atunci a întors capul spre mine și mi-a aruncat o privire albastră, tăioasă ca o lamă de cuțit și a spus: - Drăguță, te-aș ruga să-mi spui, de acum înainte, Tache! Acesta este numele meu conspirativ, încă de pe vremea Siguranței.
Atunci am înțeles că îl am în față pe călăul lui Ceaușescu.
(…)
Foarte mândru, i-am spus că eu am contribuit la realizarea portretului pentru că l-am cunoscut pe Iliescu în timpul studenției și chiar îi eram recunoscător pentru că, la un moment dat, m-a salvat de la exmatriculare. - Când va veni Iliescu, Tache? l-am întrebat eu coborând fără să vreau vocea.
Brucan s-a încruntat și, cu degetul la buze, mi-a spus: - Ssst! Mucles! Nu-i mai pomeni numele, că ni-l omoară!
(…)
De la mine (Brucan, n.r.) și-a aranjat vizita la Londra și, mai ales, pe cea de la Moscova. L-am auzit într-o zi vorbind rusește și, după aerul mulțumit pe care-l afișa, am fost sigur că reușise să-l găsească pe vechiul său amic Anatolii Dobrinin (ambasadorul URSS în SUA între 1962 și 1986, n.r.), care i-a explicat cum să procedeze pentru a obține viza de intrare în URSS. A trimis actele prin poștă și a primit pașaportul ștampilat pe adresa apartamentului meu.
(…)
Brucan era obsedat de Ceaușescu și cred că se și temea de el. Îmi povestea despre perioada în care tiranul fusese închis și era coleg cu un alt mare comunist, unul Pavel Câmpeanu, pe care mai târziu l-am văzut semnând în Revista 22. Câmpeanu povestea că Ceaușescu nu permitea camarazilor deținuți să umble prin curtea închisorii în maiou, cu zeghea pe umeri, nici în cele mai caniculare zile. Le impunea tuturor să se încheie până la gât pentru că deținuții politici trebuiau să se deosebească de ceilalți, trebuiau să aibă o anumită ținută. Că era amator de șah, dar nu suferea să piardă și, dacă vedea că e pe cale să fie făcut mat, arunca tabla cu piesele din miez de pâine în aer și distrugea jocul.
(…)
Chiar dacă o frecventa pe fata lui Cajal (Irina Cajal, critic de artă de origine evreiască, fata academicianului Nicolae Cajal, virusolog de talie mondială, n.r.) Brucan nu era în bune relații cu organizația masonică B’nai B’rith’, care nu îl lua în serios. Mai târziu,am constatat că era în relații proaste și cu un alt membru important al grupării, ambasadorul SUA, Alfred Moses, pe care îl trata de ”bandit”.
(…)
Casa mea a fost pentru el (Brucan, n.r.) ceea ce se numește în spionaj un ”sanctuar”. Avea libertatea să se întoarcă de câte ori avea nevoie, era primit și îngrijit fără să i se ceară vreodată ceva. S-a folosit de mine și de faptul că lucram în presa americană și a păstrat tăcerea despre relația noastră din acea perioadă.
(…)
Când a sosit momentul plecării la Moscova, bătrânelul simpatic pe care îl găzduisem a suferit o adevărată metamorfoză. Prietenul meu, Bogdan Dronca, venise cu mașina ca să mă ajute să-l conduc pe Brucan. Pe amândoi a început să ne dirijeze autoritar: ”ia bagajul, deschide ușa, pune valiza acolo!” Dădea ordine cu o aroganță care ne-a izbit în mod neplăcut. Brusc, devenise ștabul de altă-dată, cel care îl condamnase pe Maniu în articolele din Scânteia. Și astfel și-a dat arama pe față! Ajunși la aeroport, i-am pus valizele pe cărucior, l-am urmărit cu privirea trecând prin controale fără să privească înapoi sau să schițeze vreun gest amical de despărțire. Auzeam în urechi ticăitul bombei cu explozie întârziată trimisă pe adresa lui Nicolae Ceaușescu și mi-am zis în gând: Doamne ajută!
(…)
În primele zile ale lunii martie 1989, într-o dimineață, am găsit în cutia poștală un plic postat din New York. Am știut imediat că este documentul despre care îmi vorbise Brucan. L-am luat și am fugit spre New York Times citindu-l înfrigurat pe stradă: era scrisoarea celor șase. Ajuns la ziar, am fost întâmpinat cu zâmbete malițioase. Eram în întârziere, mi se dusese buhul în redacție că aduc desenele în ultimul moment. Scrisoarea celor șase fusese preluată de la Associated Press și urma să apară în prima ediție, cea de seară. M-am liniștit și am recitit textul și, văzând semnătura lui Pârvulescu, mi-am amintit că Brucan îmi povestise despre intenția de a redacta un document pe care bătrânul comunist ar fi fost de acord să-l semneze cu condiția să apară în primul rând în L’Humanite. Nu mi-am imaginat atunci că Brucan era deja în posesia documentului și acum mă amuzam că Tache l-a păcălit pe Pârvulescu și a publicat scrisoarea întâi la capitaliștii de la New York Times.
(…)
(scena următoare se petrece la București în ianuarie 1990, în biroul lui Silviu Brucan, n.r.)
L-am adus pe Brucan cu picioarele pe pământ, întrebându-l ce i s-a întâmplat după ce ne-am despărțit în toamna lui ’88. În primul rând doream să aflu cum s-a desfășurat călătoria la Moscova pe care a organizat-o de la telefonul din apartamentul meu din New York. Cred că a fost pentru prima și ultima dată când Brucan mi-a împărtășit un secret important: da, îl întâlnise pe Gorbaciov care îl asigurase de sprijinul său, dar îi ceruse să păstreze o discreție totală. Mă întreb dacă nu cumva a recunoscut așa de ușor această întrevedere pentru alte urechi decât ale mele …”
(urmează episodul: ”Emanații” Ion Țiriac, Adrian Sârbu, Sandra Pralong. Apare și regele Mihai, plătit lunar de comuniști.)
Silviu Brucan (Saul Bruckner, 1916-2006) a fost un nomenclaturist, ideolog comunist și analist politic român, fost ambasador al României în SUA în 1955. Imediat după revoluția din 1989 a fost membru pentru aproape 2 luni în Consiliul Frontului Salvării Naționale, după care a demisionat. În această calitate a fost citat spunând: „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani,”, „profeție” care i-a atras porecla de Oracolul din Dămăroaia. Considera că echipa lui Ion Iliescu duce România pe un drum greșit. În 1994 fostul premier Petre Roman susținea în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel. A fost autor al mai multor cărți despre comunismul din Europa de Est. Din 1996 a fost invitat permanent al emisiunii de analiză politică „Profeții despre trecut” de la Pro TV.
Adauga comentariu