Securişti şi comunişti răsplătiţi regeşte

Motto: „Aşa cum nerozii nu dădeau doi bani pe stele, nici stelele nu dădeau doi bani pe nerozi” (Orhan Pamuk)

Deşi au promovat austeritatea marxistă, au trăit în opulenţă. Deşi se erijau în protectori ai clasei muncitoare, au exploatat-o în beneficiul lor. Deşi hrăneau visuri de mai bine pentru oamenii obişnuiţi, au coborât viaţa lor la nivelul obişnuinţei de a trăi într-un coşmar tras la indigo. Pentru cei mulţi au interzis „ocupaţiile burgheze” precum echitaţia, golful, jocurile de societate etc., însă ei le consumau fără restricţii. În timp ce proletariatul se chinuia să prindă o viză de Bulgaria să treacă Dunărea la Ruse, ei deţineau paşapoarte şi călătoreau fără oprelişti. Progeniturile lor şi clienţii ideologici primeau burse în Occident în timp ce copiii proletaritatului nu puteau trimite o banală scrisoare în străinătate fără verificări riguroase. Totul se decidea într-o singură unitate poştală, din Bucuresti, vis-a-vis de Sala Palatului. În timp ce noi făceam foamea optzecistă, ei se bucurau de serviciile Gospodăriilor de Partid. Şi dacă aveai cutezanţa să ceri drepturi egale în statul muncitorilor şi ţăranilor, ei, toţi aceşti stăpâni ai vieţii tale, îţi arătau penitenciarul, lagărul de muncă, după ce treceai prin filtrul torturii fizice. Ei, toţi aceştia, sunt astăzi stăpânii politici ai României, de peste 20 de ani.

România trăieşte sub „programarea sistematică a dezordinii” cauzată mai ales de „cursa aberaţiilor politice” şi a certurilor dintre securişti şi comunişti pentru sfere de influenţă economică. Iar aceasta se petrece în interiorul mafiei care a criogenat România într-o uriaşă plantaţie de sclavi votanţi. Sunt stăpânii cu mandat şi legitimitate electorală. În consecinţă, „pe malurile Dâmboviţei ni se planifică nu viitorul, ci, din păcate, gestionarea post-factum a crizelor în care au degenerat scandalurile politice, devenite strategie reală a guvernărilor celor mai nepotrivite şi distructive pe care le-a avut vreodată România” (Aurel I.Rogojan, 2009).

Dizidenţa falsă a unui militant comunist

Cum a început distrugerea României? Comunismul instaurat în România de trupele de ocupaţie sovietice slujite de o mână de scursuri ale tuturor naţiilor propăşite pe aici, ruşi, ucraineni, nemţi, unguri, bulgari, evrei şi români, cu totul nici o mie de nemernici (tot cu o mie de nemernici Troţki a făcut Revoluţia bolşevică din Rusia), a desfăşurat de la început şi până în faza ceauşistă terminală o aprigă propagandă antireligioasă, căci orice fiinţă ireligioasă e, potenţial, diabolică. Ateismul ştiinţific şi solidaritatea criminală au fost armele cu care a fost distrusă România timp de decenii. Politrucii au rămas fideli, dar şi în funcţii ale puterii, de unde ne dau şi azi, folosindu-se de libertate într-un mod fals şi josnic, lecţii de moralitate democratică. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu.

Acesta a fost desemnat să analizeze şi să ofere publicului un amplu rechizitoriu despre comunismul românesc. El a jucat şi continuă să joace cartea dizidentului moralist, care a suferit de pe urma regimului comunist, încercând să inducă în mod fals, în opinia publică, statutul unei victime. Aurel Covaci a descris această strategie bolşevică şi a avut dreptate: „Cei ce-ţi fac rău nu te uită, ei vor să te anuleze şi să devină ei cei ce s-au sacrificat, iar dacă scenariul e perfect, tu te trezeşti turnător şi nimenea în locul lor!”.

Volumul dlui Aurel I. Rogojan (Compania, 2011), “Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale”, reprezintă pentru cititorul român o reală „perestroika” larg deschisă în uriaşul angrenaj al trădărilor faţă de România şi poporul român. Aici aflăm cum a început „dizidenţa” lui Volodea, fiul militanţilor comunişti Leonte şi Hermina Tismăneanu-Marcusohn. El a emigrat în USA în anul 1981, când doar „agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii externe aveau parte de asemenea privilegii”. Plecarea lui Vladimir Tismăneanu „s-a realizat pe firul scurt. Pentru cine nu ştie, e vorba de o intervenţie pe telefonul «S», deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei lui Volodea pe care la Moskova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie. (…) Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil de controlat pe zonele extreme ale activităţii – acolo exista la un moment dat o adevărată inflaţie de agenţi ai Moskovei originari din Basarabia şi care treceau drept români”. Apoi „nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă antimcomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât ca ele să apară la iniţiativa altora şi să se încerce ulterior abordarea lor” (Aurel I. Rogojan, 2011).

“Micul Führer” cu „descendenţă gestapovist-enkavedistă”

Între 1945 şi 1989, sute de mii de intelectuali cu liceu şi cu universitate au fost coborâţi la munca de jos, mai mult manuală decât intelectuală, sau au fost sub diferite etichete politice condamnaţi la muncă silnică în lagăre şi închisori transformate în şantiere de muncă fizică. Următoarea operaţie de distrugere a României: milioane de persoane fără vocaţie intelectuală au primit denumirea de „noua intelectualitate progresistă” şi au fost instalaţi în aparatul de stat, inclusiv Universitate şi diplomaţie. Aceaste operaţiuni au furat naţiunii tezaurul de inteligenţă creatoare şi au poluat statul cu nişte paraziţi cu lăcomie în loc de eficienţă.

Comuniştii şi securiştii epocii dinainte de 1989 excelează astăzi cu însuşiri de oportunism şi superficialitate, care îi recomandă pentru uşoară manipulare şi rentabilă utilizare de către marea finanţă oocidentală. Comunismul din Rusia şi din estul Europei a confiscat deopotrivă Libertatea şi Proprietatea şi aceasta pentru ca înrobirea să fie mai sigură şi să nu aibă cale de întoarcere. Statul totalitar 100% este acesta. De aceea, pentru cei puţin şi puternici, pentru „succesori”, viaţa este o pradă. O pradă continuă. Pentru cei mulţi şi neajutoraţi, viaţa este o pedeapsă. O pedeapsă continuă.

Comunismul a fost invazia de jos în sus a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor – înzestraţi da natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii.

Cei 4 milioane de comunişti şi cei 2 milioane de securişti care peste 45 de ani au fost clasa conducătoare şi exploatatoare nu spun nimic şi nu scriu nimic pentru că în aceşti 45 de ani, cu continuitate şi azi, nu-i nimic pozitiv de reţinut în memorie şi de transmis istoriei. În afară de fenomenul substituirii istorice prin succesiune. Iar substituirea este cea mai periculoasă formă de distrugere socială, economică, culturală şi spirituală a poporului român, căci, potrivit lui Jean-François Revel: „Comunismul este atât de devastator, încât nu-i de ajuns să scapi de el: trebuie să poţi ieşi din toate consecinţele lui”. Iar „foştii” reprezintă aceste consecinţe care trebuiesc evacuate din istorie. Dinastia „succesorilor” trebuie eliminată din corpul social românesc. Din patologie se ştie că principalul duşman nu-i agresivitatea microbilor, ci este vulnerabilitatea organismului. Foştii activişti, securişti, politruci, UTC-işti, cadre şi obedienţi de duzină vor o societate vulnerabilă pentru a o putea controla politic, parazita economic şi malforma social.

În această linie de succesiune devenită o „tradiţie a trădării” se află Horia-Roman Patapievici. Seria trădărilor a fost deschisă de către tatăl său, ucraineanul Dionis Patapievici, căsătorit în anul 1939 cu Odarca Drăgan. Familia Dionis şi Odarca Patapievici a fost „un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut maşrutizarea României”. Potrivit lui Rogojan, „Dionis Patapievici s-a aflat în legătură cu legionarii fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, din cea a NKVD-ului. După ce armata germană s-a retras din Austria şi Gestapo-ul şi-a încetat activitatea, Dionis Patapievici nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat la Viena, ca translator poliglot, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor şi urmează cursurile Înaltei şcoli pentru Comerţ Mondial. Cere stabilirea în România după epurarea sa în anul 1948 din aparatul poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice. Ajuns la Bucureşti, însoţit de mulţi bani şi multe bunuri de valoare (bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice), cumpără un apartament singur pe etaj de la Goder Ofner cu o sută de mii lei (deşi era evaluat la 150.000 lei)” (Rogojan, 2011).

Deşi primit la baza unor recomandări din Austria la Banca de Stat a RPR de către vicepreşedintele Marcel Wolfowitz, lui Dionis Patapievici nu i s-a recunoscut apartenenţa politică pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria. Este angajat de profesorul Mladenatz (decan al Academiei Comerciale “I.V. Stalin”) ca asistent universitar iar la Banca de Stat a devenit şef de serviciu şi consilier. Potrivit lui Rogojan, „mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul Banca de Stat îi semnalează curiozitatea, curtoazia cu care le înconjoară pe secretarele vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente în care se centralizează informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi din ministerele economice, dar şi natura sa profund interiorizată, ce face imposibilă descifrarea adevăratelor sale trăiri” (Rogojan, 2011). Faţă de această situaţie, chiar Dionis Patapievici a afirmat că „prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul deţinător al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi fncţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor”.

Dionis Patapievici a fost cunoscut ca fiind „foarte duşmănos, neînţelegător” nici faţă de soţia sa, care „a decedat în urma unei grele suferinţe (în 1951 n.m.) datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii (fiicele Lydia şi Elena n.m.). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (Horia Roman n.m.) aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic” (Rogojan, 2011).

Fiul, cum era şi firesc pentru zona nomenclaturii, a beneficiat de relaţiile şi statutul tatălui. Patapievici jr. era bursier în Germania anilor 1993-1995, unde, spune Rogojan, „a fost dirijat de protectorii săi să întreţină legături informative printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi Germania”. La întoarcerea în ţară ajunge director al Centrului de Studii Germane al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti. Pe acest spaţiu de manevră, Virgil Măgureanu îi orchestrează ieşirea din anonimat prin operaţiunea „căpitanului Soare”, eveniment care a însemnat sacrificarea unui ofiţer de informaţii pentru ascensiunea publică a lui Patapievici jr. A urmat ascensiunea lui Patapievici jr. la rang ministerial în Colegiul Naţional pentru studierea Arhivelor Securităţii unde „apare ca o reuşită infiltrarea unei «cârtiţe» într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă”. Dar aici “cârtiţa” a fost prinsă „executând teme de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele securităţii la solicitarea serviciilor străine interesate deopotrivă să recupereze amintirea acţiunilor lor trecute în România şi să proiecteze altele”. Depistată şi prinsă, “cârtiţa” a fost rotită într-o altă funcţie, „pedepsită” fiind cu promovarea ca preşedinte al ICR. Istoria acestor întâmplări, de la tată la fiu, „ne oferă suficiente elemente ca să înţelgem apetenţa lui Horia Roman Patapievici pentru imitare – în fizionomie, gesturi şi atitudini a caporalului Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al valorilor naţionale şi pentru fecaloidizarea limbajului public, H.R.Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de servici de «Micul Führer» al culturii române de peste hotare” (Aurel I.Rogojan, 2011).

Ce avem astăzi?

Viitorul României este vulnerabil. şi această vulnerabilitate este cauzată de nepedepsirea vinovaţilor şi imunitatea călăilor. Politica ductilă de peste 20 de ani ne promite viitorul pentru a jefui prezentul şi ne vorbeşte despre bine („Să trăiţi bine!”) pentru a face răul. Scopul ductilităţii este mereu acelaşi: cei mulţi şi anonimi să stea paralizaţi pentru ca cei cu putere să adune averi şi să fie fericiţi. Cei puţini se menţin la putere bazându-se pe paralizarea gândirii şi blocarea inteligenţei sub neîncetatul bombardament informaţional dirijat. Un haos dirijat. Sub flamura culturii se desfăşoară noua dictatură, care în numele democraţiei oferă numai libertăţi şi niciodată Libertatea. Tot ceea ce poate realiza această putere este să intimideze şi să îngenuncheze inteligenţa, cum o face din 1945 încoace, prin tehnici de intimidare, marginalizare şi denigrare. În ultimă instanţă se admite şi asasinatul de catifea, fără urme vizibile, ci numai un diagnostic greşit urmat de o intervenţie reuşită, precum în cazul Cezar Ivănescu.

Dar, cu ajutorul cunoaşterii şi al abilităţii, inteligenţa poate oricând crea putere. De această putere se tem cel mai mult vechiul Partid şi Securitatea de stat. Puterea inteligenţei solidare în ideal, fiind creativă, este de neoprit.

Aurel I. Rogojan în cartea sa “Fereastra serviciilor secrete” (Compania, 2011) dezvoltă un proiect editorial articulat pe întreaga varietate de trădări politice şi jafuri financiare, de la Caritas, Gelsor, FNI la devalizarea unor bănci precum Columna, Internaţională a Religiilor, Dacia Felix etc. Autorul rediografiei trădării naţionale dezvoltă în detaliu şi situaţia fragilă a siguranţei naţionale cu dosarul complet al politicii maghiare de dezmembrare a României; dosar început cu declaraţia conducerii ungare din anul 1988 (Nyers Resző, Németh Miklós şi Horn Gyula), care susţinea că „Transilvania nu aparţine României” şi ca urmare, ameninţau de atunci că vor„ internaţionaliza problema maghiarilor din România”. De aceea, nu trebuie să mire prezenţa UDMR în sferele puterii din 1990 încoace.