Monitorizările europene arată că aproximativ 40% dintre absolvenţii de şcoală generală sunt „analfabeţi funcţionali“, nu sunt în stare să scrie şi să citească corect, nu înţeleg un text. Cine este vinovat de situaţie?
Nu înţeleg un text pentru că nu li s-a cerut nimic. Ei au putut să treacă clasa şi să obţină note de trecere fără performanţe minime. Vinovat este sistemul. Adică faptul că şcoala nu se concentrează pe lucruri fundamental elementare. Eu aş da următorul test celor care au reuşit bacalaureatul. O foaie de hârtie în faţă şi o compoziţie liberă, despre o zi de vară, o scrisoare adresată prietenilor, părinţilor etc. Şi acum să vedem: cunosc ei limba română, reuşesc să se exprime în limba română, cu alte cuvinte, să facă o compunere, cu început, o tratare, un sfârşit, să construiască frazele corect, să nu facă greşeli gramaticale, să nu facă greşeli de ortografie?
În 12 ani, după părerea mea, repetând insistent lucrurile elementare, se poate atinge un asemenea rezultat. Dacă nu se atinge, asta este, între altele, din cauză că se urmăreşte în mod nerealist un învăţământ de masă. Dar aici intervine celălalt factor, anume calitatea corpului profesoral.Exact de această calitate aş vrea să discutăm. Pentru că uitaţi-vă la rezultatele de anul acesta de la examenul de titularizare.
Se pune întrebarea următoare: dincolo de calitatea manualelor didactice, ce şanse avem noi astăzi, ţinând seama de salarizarea profesorilor şi de modul cum sunt priviţi în societate, de prestigiul lor social, să atragem şi să menţinem minţi bune în învăţământ? Pentru că învăţământul de calitate este o muncă foarte creatoare, cere minţi excelente. Ce avem noi în învăţământ? În general, o selecţie negativă. Nu contest că există oameni cu totul remarcabili care fac asta, dar vorbesc statistic. De aceea eu sunt sceptic în legătură cu posibilitatea de a obţine îmbunătăţiri radicale prin tot felul de reforme. Pentru că omul sfinţeşte locul. N-ai profesori, n-ai învăţători de bună calitate, care să fie activi, motivaţi, pasionaţi de ceea ce fac, cu cine vrei să realizezei obiectivul ăsta? Să trecem chestiunea asta şi la nivelul universităţii. Este foarte greu astăzi în domenii cum ar fi dreptul, economia, electronica sau altele, în care există slujbe în afara mediului universitar, să păstrezi cei mai buni absolvenţi de universitate.
Care credeţi că sunt greşelile majore care s-au făcut după revoluţie?
Greşelile majore sunt legate de faptul că sistemul a fost totdeauna neglijat. Cu alte cuvinte, în vorbe, toată lumea recunoaşte că învăţământul sau cultura sunt importante, dar când este vorba de politică bugetară sau de acţiuni pentru a atrage şi a menţine oameni buni în domeniul ăsta nu există consecvenţă faţă de aceste declaraţii. Gândiţi-vă şi la următorul lucru. Preşedintele Băsescu e preocupat de ce nu există o universitate românească printre primele 500 din lume. Eu spun că chestiunea s-ar putea rezolva dacă noi am reuşi să aducem toţi oamenii capabili de la cei de 70 de ani la cei de 30 şi sub 30 care lucrează în universităţi străine. De ce nu putem să-i aducem? Toată lumea ştie de ce. Sigur că salarizarea nu e singurul factor. Mai există celelalte lucruri care ţin de lipsa de transparenţă instituţională, de nepotism, de faptul că nu există o competenţă onestă pentru promovare. Toate astea sunt lucruri care se schimbă mai greu, se schimbă în timp.
Când vă întrebam de greşeli majore, în afară de cele pe care le-aţi enumerat dvs., mă gândeam şi, de exemplu, la greşeli foarte concrete: desfiinţarea examenului de admitere la liceu, desfiinţarea examenului de admitere la facultate.
Există o problemă fundamentală. O vezi şi în licee, şi în universitate, dependenţa de numărul de elevi şi studenţi. Cea mai mare nenorocire a fost că profesorii sunt plătiţi în funcţie de numărul de studenţi şi elevi, pentru că asta a dus şcolile şi universităţile publice, de stat, la goana după studenţi, care sunt caractetristice pentru un anumnit tip de învăţământ privat care s-a dezvoltat la noi. Cu alte cuvinte, un acord tacit: vii la noi, plăteşti taxa, primeşti diploma. Dacă acest pact tacit nu se respectă, atunci elevul sau studentul pleacă în alt loc unde se respectă. Acesta e tabloul tipic în universitate astăzi. Universităţile de stat au ajuns să meargă după modelul celor particulare. Nu există universitate de stat astăzi care să poată, ca instituţie în ansamblu, să supravieţuiască, să-şi plătească profesorii, să-şi acopere cheltuielile, fără să aibă studenţi cu taxă. Cum îi aduci pe studenţi şi cum îi menţii ştim cu toţii. Mai e un factor semnificativ pentru starea societăţii: goana după diplome. Cu alte cuvinte, părinţii doresc ca copiii să aibă bacalaureate, să aibă diplome de facultate, diplomaţii de facultate doresc să aibă masterate, să aibă doctorate. Ar fi foarte interesant, dacă cineva ar face o statistică, să vadă imediat după ´90 câţi doctoranzi erau şi câte diplome s-au dat şi ce s-a întâmplat după 20 de ani. Şi aici suntem în punctul nevralgic, pentru că ei cred că o diplomă oferă nişte avantaje. Dacă nu ar oferi, de ce goana asta după diplome fără acoperire? Care e starea societăţii, din punctul ăsta de vedere?
Sunteţi în comisia de evaluare a universităţilor. Credeţi că acum, pe noua Lege a educaţiei, există măcar şansele să se facă o evaluare corectă a universităţilor?
Posibilităţile de evaluare şi, deci, de clasificare sunt variabile. Există domenii în care lucrurile sunt relativ simple, ştiinţele „tari“, de la matematică la ştiinţele experimentale, domeniile inginereşti etc. Aici, în mod obişnuit, acceptarea pentru publicarea într-o revistă cotată, şi publicaţiile sunt în primul rând publicaţii de revistă, este implicit recunoaşterea unei contribuţii ştiinţifice. Şi aici, într-un fel, evaluarea poate fi făcută până la urmă de o maşină. Dar cum stau lucrurile în teologie, filosofie, filologie? – eu răspundeam de domeniile astea. Ele stau într-un mod totuşi foarte diferit, plus că exigenţele de acest tip trebuie să aibă în vedere aici nu numai faptul că multe contribuţii nu sunt contribuţii doar la cercetare în domeniu, ci la cultura domeniului, care sunt pentru publicul românesc, în primul rând. Şi trebuie să aibă în vedere şi un alt fapt care nu este deloc lipsit de importanţă: posibilităţile de a concura cu succes pe scena internaţională în publicaţii în esenţă de limba engleză dau naştere unei competiţii în care foarte mulţi dintre noi suntem defavorizaţi.
Evaluarea, în general în lumea largă şi în locurile care reprezintă sisteme de referinţă, judecata comunităţii ştiinţifice este cea care contează foarte mult. La noi nu contează asta. Un prieten de-al meu de care probabil aţi auzit, prof. Radu Bogdan, care lucrează în SUA, îmi spunea într-o discuţie de felul ăsta că în SUA elementul hotărâtor într-o cursă pentru ocuparea unei poziţii în universitate sunt scrisorile de recomandare. Diferenţa este enormă. Cu ce ne-am mai obişnuit după 1990? Cu faptul că o judecată făcută de un juriu profesional, oricare ar fi ea, dacă nu este favorabilă celui judecat, ăla contestă şi contestă la nesfârşit.
Este un cerc vicios. Ce entitate ar putea să fie aceea în care să se aibă încredere şi din punctul de vedere al performanţelor profesionale, şi al onestităţii, care să facă evaluarea? Ar trebui întregul proces de acreditare reluat?
În privinţa asta e greu de reparat ceea ce s-a stricat. Acolo unde nu există acoperire pentru diplomele care se dau, unde nu există acoperire pentru acreditare, chestiunea asta trebuie reluată. Nu ai posibilitatea să schimbi lucrurile decât în condiţiile astea. Acreditarea nu s-a făcut corect şi trebuie intervenit pentru că numărul diplomelor fără acoperire creşte. Dar de ce a fost posibil acest lucru, dincolo de toate compromisurile şi concesiile pe care le-au făcut autorităţile, dintr-o mie de motive pe care nu le discutăm? Din cauza lipsei de solidaritate a lumii academice. Adică, atâta timp cât oamenii pot fi cumpăraţi aşa de ieftin – pentru un câştig mic se duc la o universitate particulară şi o ajută să se acrediteze… Pentru că aşa s-a întâmplat. Dar ceea ce este hotărâtor este consecvenţa. Cred că o serie întreagă de iniţiative ale ministerului, în ceea ce priveşte principiile, sunt pe calea bună, numai că este foarte important, o dată, să fie susţinute şi aplicate corect şi, în al doilea rând, este important să aibă continuitate. Dacă, după un an sau doi, după alegeri, se schimbă totul din nou, atunci nu mai avem nici o şansă.
Nu ar fi necesare şi în învăţământul preuniversitar ierarhii, acreditări, criterii clare de performanţă, în funcţie de care să fie plătiţi profesorii, în ultimă instanţă?
Ar trebui să existe o ierarhie recunoscută a şcolilor, care să pornească în primul rând de la organizare şi de la calitatea corpului profesoral, şi să existe o competiţie între şcoli şi universităţi pentru a obţine cei mai buni profesori. Dar cine judecă asta? Rezultatele elevilor pot fi determinate doar prin teste uniforme, de genul testelor naţionale, şi nu ar fi o idee proastă să fie un număr mai mare de teste în fiecare an. Atunci s-ar putea judeca. Altfel, este o problemă de apreciere a unor oameni, a unei comisii, iar cei cărora nu le convine verdictul se întorc împotriva celor care dau verdictul. Pe baza unor teste care să fie uniforme şi să permită comparaţii concludente s-ar putea face o ierarhizare a şcolilor, lucru care s-ar reflecta nu numai în prestigiu, ci în toate aspectele care ţin de condiţia profesorilor.
Mai sunt profesori cu har?
Eu sunt convins că sunt, dar nimeni nu-i bagă în seamă şi nu-i distinge de ceilalţi. În plus, sunt în minoritate, sunt priviţi prost de către majoritate, adică într-un fel încalcă regulile jocului, se poartă nepotrivit pentru că pun pasiune în ceea ce fac, se angajează cu foarte mult entuziasm şi pasiune în munca lor şi, din punctul acesta de vedere, şi direcţiile şcolilor trebuie să fie foarte prudente, pentru că, dacă i-ar scoate foarte mult în evidenţă, ar risca să nemulţumească majoritatea. Poate că opinia mea e prea pesimistă, dar cred că în multe situaţii se potriveşte.
După atâţia ani de la introducerea religiei în şcoli, se fură şi de către elevi, şi de către profesori mai abitir ca niciodată. Ce credeţi că ar trebui schimbat aici?
Există moduri foarte diferite de a preda religia. Dacă predai religia ca parte a educaţiei generale, trebuie să o predai cu totul diferit decât o predai într-un seminar teologic sau într-un învăţământ religios. Dogmatismul nu are ce căuta în şcoală. Se pune aceeaşi problemă, există foarte puţini oameni potriviţi să facă asta. De ce nu e voie să se predea religia în şcoala americană? Pentru că se consideră că există tendinţa de a se preda religia confesional. Şi atunci, religiile despart, în timp ce ştiinţa şi disciplinele umaniste sunt universale, duc la convergenţă, la unire şi atunci în şcoală nu ar trebui făcute lucruri din astea care despart. Dacă ai în vedere mesajul spiritual şi etic al religiei, fiecare mare religie îţi oferă material pentru asta, însă şi aici se pune întrebarea: cine poate să facă asta, să predea?
Credeţi atunci că ar trebui introdusă etica în locul religiei sau, poate, este necesară o schimbare de viziune: predarea materiilor umaniste în spririt etic? Lucru care lipseşte complet în învăţământul românesc, ca de altfel şi o reală cultură generală. Mă uimeşte, de exemplu, că nici măcar la liceele umanistice nu se face literatură universală.
Cred că e mai important ca spiritul eticii să apară în predarea religiei, în predarea istoriei, în predarea literaturii, a filosofiei, a disciplinelor sociale care se fac în şcoală. Aţi amintit despre literatura străină universală. După părerea mea, soluţia cea mai bună nu ar fi să se predea şi literatura română, şi literatura universală, ci să se predea altfel literatura română, prin raportare la literatura universală. Adică să ai sisteme de referinţă şi să predai literatura nu în primul rând pe scriitori, ci pe mari genuri, tipuri de opere literare şi să iei ca referinţă mari opere universale ale genului. Asta nu ca să zici după aia că cele româneşti sunt inferioare, ci să ajungi la o înţelegere a ceea ce reprezintă o creaţie literară de un anumit gen, folosind atât materialul literaturii române, cât şi pe cel al literaturii universale. Asta înseamnă cultură generală.
Cum vă explicaţi că profesorii nu se implică efectiv în elaborarea de programe, nu au idei, nu vin cu propuneri? Eu nu am văzut asociaţii ale profesorilor, pe discipline, care să propună, de exemplu, cum să se predea istoria sau, cum aţi spus, că româna ar trebui predată în contextul literaturii universale şi al marilor curente. Cum explicaţi această lipsă aproape totală de implicare a profesorilor?
Mulţi oameni văd în asta o profesiune destul de ingrată şi se raportează la ea oarecum funcţionăreşte. Asta este.
E vreo soluţie?
Soluţia e a câştiga şi a menţine în învăţământ capete mai bune, a restabili prestigiul acestei profesii. În trecut, într-un oraş de provincie din România, liceul era o instituţie fundamentală, alături de judecătorie, administraţie etc. Cine era profesor la liceu avea un anumit prestigiu social şi era o persoană văzută într-un anumit fel. Cred că lucrurile astea contează, dincolo de salariu.
Lucrurile astea s-au pierdut în timpul comunismului.
Da, dar s-au pierdut şi după aia. Dar ne întoarcem la cealaltă problemă. Contează în ce şcoală lucrezi, faptul că ai ajuns să lucrezi în şcoala respectivă. Eu am făcut 3 ani la Beiuş şi acolo era un liceu al Episcopiei Unite din Oradea, liceu înfiinţat în 1828 de Samuil Vulcan, episcopul unit de Oradea. Corpul ăsta profesoral avea conştiinţa că ei reprezintă o elită şi elevii erau admonestaţi: „nu e ca în liceele de stat“. I s-a spus unuia: „du-te la intrare şi uită-te la firma liceului“. Ei, se mai poate spune aşa ceva acum? Sigur că mai există câteva licee în Bucureşti sau în alte oraşe care au un prestigiu, dar în general lucrul acesta s-a pierdut… În Germania există o stare model în universităţi. Cineva face studii şi un doctorat la o universitate care este de excelenţă într-un anumit domeniu, e docent acolo, după care obţine o poziţie la o universitate mai periferică, dar scopul lui este să ajungă profesor într-un loc cât mai central până la urmă. Toate lucrurile astea contează. Există o opinie, e o evoluţie, este o consacrare de felul ăsta. Există recompense morale. Din păcate, dacă ar trebui să vorbim de starea societăţii, ar trebui să vedem de ce a slăbit aşa de mult.
Este învăţământul românesc o reflecţie în oglindă a întregii societăţi?
Există o legătură între o mentalitate caracterizată prin, pe de o parte, cultul succesului pe scurtă durată, lipsa disponibilităţii de a investi pe o durată mai îndelungată, lipsa încrederii că o anumită competenţă care se obţine prin exersarea continuă, perseverentă, de durată a înzestrărilor, a capacităţilor să fie răsplătită. Perturbările pe care le aduce mirajul ăsta al succesului imediat, concurenţa distracţiei superficiale sigur că este, pentru elevii de astăzi, un obstacol greu de învins. Aş vrea să închei cu chestia asta. Eu la Beiuş am fost la un internat. Aveam 5 ore de clasă în fiecare zi, de la 8 la 13, şi aveam 5 ore de aşa-numit silentium, adică de studiu, într-o atmosferă de deplină linişte în care alternativa la a lucra ceva era să te uiţi pe pereţi. În fiecare zi. Asta creează o capacitate de concentrare şi de muncă care are efecte în timp. E foarte greu să realizezi asta la elevii de azi, cu concurenţa televiziunii, a Internetului, a distracţiilor, în special de la o vârstă care începe pe la 13-14 ani. Şi cu tot vârtejul ăsta din societate e greu să li se creeze starea de linişte şi de concentrare, de studiu de care noi am avut norocul să beneficiem. Acum apreciem retrospectiv, atunci am fi dorit mai multă libertate, dar acum vedem care au fost roadele. Şi încă ceva: nimeni nu considera că suntem „stresaţi“ pentru că învăţam, studiam atâtea ore pe zi.
Interviu cu MIRCEA FLONTA, profesor universitar, Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti, realizat de ANDREEA PORA
sursa: revista22.ro
Adauga comentariu