În toate popoarele există stigmatul trădării, stigmat ce se înfiripează doar în cei aleși pentru acest lucru, câini ce mușcă sânul de la care au supt lapte.
În antichitate trădătorii erau ademeniți cu bani și onoruri de către oponenți, apoi erau uciși, din teama de a nu fi trădați la rândul lor. Vorba aceea: „Năravul din fire, n-are lecuire”. Trădătorul poartă stigmatul trădării încă de la naștere, e pecetluit cu pecetea trădării pe frunte.
Din pură convingere persoanală, poporul român NU poartă stigmatul trădării în sânge. Fiind pasionat de istorie am citit, am studiat ani de zile despre jertfa acestui popor primordial daco-român, astfel pot să afirm că am simțit și simt câte puțin din jertfa lui, din dăruirea totală, pentru a scăpa din robia impusă pentru redobândirea Libertății, pentru dreptul său primordial la autodeterminare, am simțit din amarul, tristețea și câteodată neputința de a se ridica și a ajunge acolo unde a fost odată, dintru începuturile primordiale ale omenirii, ca etalon și exemplu de urmat.
I-am purtat și simțit cu gândul și chiar cu ființa pe marii conducători ai poporului nostru daco-român, începând de la Damocle, Dromichete, regina amazoană Tomiris, împăratul Burebista Întemeietorul, Marele Preot Deceneu, Marele rege Decebal, Marele Preot Vezina, și mai apoi pe ultimii împărați daco-valaho-bulgari Ioan, Ioniță Caloian și Petru Asan, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și vărul său Ștefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit zis și „Armeanul”, unificatorii Mihai Voievod Viteazul și Al. I. Cuza, Constantin Brâncoveanu și pe toți ceilalți, cei pe care din nebăgare de seamă, nu din uitare, fără să vreau i-am omis.
Peste toți acești mari domni și conducători stă sentimentul veșniciei și al credinței, iar poporul nostru i-a urmat întotdeauna jertfindu-se cu credință, cu sentimentul datoriei față de Neam, cu mirosul reavăn de Glie Străbună gâdilându-le duios nările și fremătând în întreaga lor ființă, în timp ce vântul răcoros le mângâia pletele lungi și fețele aspre, ostoindu-le amarnica osteneală din toiul luptelor pentru apărarea Credinței Strămoșești, a Neamului și a Gliei moștenite de la înaintași.
Poporul român pur nativ NU poartă stigmatul trădării în sânge. Nu toți cei care poartă nume românesc sunt etnici români, iar sintagma: „românul are trădarea în sânge”, repetată ca un slogan pe un disc de vinil zgâriat, în toată mass-media românească își poate atinge scopul propus, acela de a ne prăbuși și secătui și mai mult moralul și personalitatea, și de a ne considera o națiune pierdută și învinsă. Nu suntem nici pierduți și nici învinși.
Înfăptuirile ocupanților, istoria ce copiii noștri o învață azi la școală, mâine se va uita totul, pentru că ei NU sunt născuți, ci creați, sunt fără rădăcini care să se prindă de pământ atunci când Nimicitorul implacabil îi va șterge din rândul popoarelor, pentru cât rău au făcut acestui Pământ bun și frumos ce ne poartă pe spinarea sa și ne hrănește fără deosebire pe buni și pe răi, laolaltă.
Peste poporul nostru daco-român au trecut toate popoarele acestei lumi, în migrație sau invadându-ne teritoriile. Au plecat, apoi au venit alții, noi tot aici am rămas și vom rămâne în continuare, în ciuda tuturor scenariilor și considerentelor create de năvălitori și ocupanți, perpetuând continuitatea neamului nostru străvechi.
Noi daco-românii suntem cei de peste Veacuri, cei care am fost, suntem și vom fi, prin neamul nostru.
Q.E.D., dixit.
Autor: Sandru Aron
Adauga comentariu