Să ne ruşinăm că suntem români?

Sînt primele versuri ale unei admirabile  poezii  de George Coşbuc.  Cine îşi mai aminteşte astăzi de ele? Cine îşi mai aminteşte de Coşbuc, marele nostru poet? Odinioară  citeam poeziile lui, le învăţam pe dinafară, le iubeam, le recitam la serbările şcolii, ne mîndream cu dragostea pentru poporul nostru, pentru curajul şi demnitatea lui, 



Învăţam şi de la părinţii noştri: să cinstim pe cei care ne-au lăsat moştenire patria  pe  care aveam motive să o respectăm, pe  eroii care se sacrificaseră pentru ea, credinţa care ne modela ca urmaşi, respectîndu-i istoria, tradiţiile demne. Nu ne-ar fi trecut niciodată prin cap să ne punem întrebarea de mai sus. Nu aveam motive să ne ruşinăm că sîntem români, dimpotrivă. Mediile nu cunoscuseră „dezvoltarea”  de azi. Dar ceea ce citeam în presă corespundea  celor simţite de oameni, corespundea  adevărului. Erau informaţii corecte, oneste…

Şi astăzi? Oricît se afirmă  că există diferite feluri de adevăr, adevărul fundamental este unul singur, care nu poate fi combătut sau azvîrlit de-o parte  Din nefericire, povestea lui Andersen, în care  numai un copil are curajul să recunoască: „împăratul e gol”, nu se mai poartă.  Curajul adevărului ar fi prea mare…De altfel dacă Andersen ar fi trăit astăzi,  n-ar mai afirma că există împăraţi „goi”. Nu, împăraţii de astăzi,  încoronaţi sau nu, consideraţi ca atare, deşi în deplină ilegalitate a titlului, sînt bine îmbrăcaţi, bine înzestraţi. Ei nu mai cad pradă unora care să le ofere haine invizibile… Îmbrăcămintea lor (la propriu şi la figurat) e plasată pe alte nivele… Iar goliciunea lor e interioară, cu grave consecinţe pentru toţi.

Noi avem astăzi alte preferinţe, adevărul fundamental nu mai e de actualitate, sîntem  supuşi, după propria noastră opinie,  unei  „dezvoltări  inovative” care ne permite să devenim „subtili”, de o „inteligenţă rafinată, „europeni”, ce mai încoace şi încolo. …Aşa numim  ceea ce în realitate înseamnă inconştienţă bine plătită, dorinţa de distrugere a propriului nostru popor, cultivarea necredinţei, a imoralităţii, a dezmăţului,  tot felul de „acţiuni vindecătoare”, cu care unii concetăţeni distinşi vor să distrugă România.

Din păcate nici nu mai există acea atitudine  de  „cum am fi vrut”, în accepţiunea poetului. Pe vremea lui Coşbuc aceasta însemna  onest, demn,  cu dragoste faţă de tradiţiile, de istoria neamului, în înţelegere şi iubire pentru  ceilalţi oameni. Aşa se străduiau să trăiască oamenii. Cîţi mai vor astăzi aşa ceva? De aceea aş propune să înlocuim în poezie versul  şi anume: „cînd n-o trăieşti aşa cum s-ar cuveni, cum am învăţat de la strămoşii noştri, de la părinţii noştri, de la cei care au construit o ţară cu care ne-am putea mîndri.”… Dar iată, sînt destui care nu vor să trăiască astfel. De ce, oare?

Ce-i drept, se mai găsesc pe alocuri compatrioţi care nu şi-au schimbat gîndirea. Ea a rămas ca model de existenţă mai ales la cei mici, modeşti, păstrători ai valorilor eterne, fără de care omul nu este om în adevăratul înţeles al cuvîntului, ci o ironie imbecilă, mincinoasă,  pentru care noţiuni ca adevăr şi corectitudine nu există.  Da, mai sînt încă cei mici şi modeşti, nemolipsiţi de arivism. Din păcate şi printre ei se întinde morbul ignoranţei arogante, al unei necunoaşteri a realităţii, a dorinţei de publicitate coruptă. Din păcate ei sînt manipulaţi de alţii la fel de inconştienţi ca ei, adevărate pericole ale omenirii, pentru că îşi ascund  imbecilitatea şi reaua voinţă sub sloganuri cuvioase, sub atitudini destinate să impresioneze, mascînd  maladia sinistră a unei false „reuşite”, a unei false „poziţii înalte în societate”, la  care aspiră cu orice preţ. Care mint afirmînd că trăiesc la alt pol decît oamenii obişnuiţi şi doresc să fie etichetaţi ca altfel decît oamenii obişnuiţi.  Şi uită că,  aşa cum spunea Rilke, dacă te cunosc oamenii, nu te mai cunoaşte  Dumnezeu…

Nu ducem lipsă nici de  „politicieni” care fură cu sete, care ar trebui să reprezinte suveranitatea noastră, suveranitatea intangibilă a unui popor, dar care nu fac nimic pentru el,  subminîndu-i  fanatic credinţa şi care se gudură cu capul plecat şi încîntaţi că li se întinde de sus o mînă dispreţuitoare, ca unor sărăntoci. Apar umili la mese şi festivităţi „nobiliare” , ai unora care n-au făcut niciodată nimic esenţial pentru poporul căruia se autociugulesc cu falsa mîndrie că îi aparţin, dar cu care n-au nimic în comun, nici credinţa, nici limba, nici mentalitatea, nici înţelegerea vieţii. Coboară falnic scările avionului,  ridicoli în convingerea  că sînt respectaţi, că sînt prezenţi în opinia celor care ar trebui să-i respecte dacă ar avea motive, ca şi cum ar fi realizat  cît de puţin pentru poporul lor. Iată societatea  noastră de „elită” cu care vrem să ieşim în faţa altor neamuri. Ne mai mirăm că acestea ne dispreţuiesc? Ne mai mirăm că sîntem tentaţi să ne ruşinăm că sîntem români? Ne mai mirăm că nici măcar nu mai sîntem pomeniţi, atunci cînd se vorbeşte de Europa?

Să sperăm deci că mai trăiesc oamenii „de rînd”, modeşti, de bună credinţă care nu vor titluri de nobleţe, dobîndite prin minciună şi falsitate, nu vor funcţii în care se poată decide soarta celorlalţi , sau  falsificarea istoriei, nu vor corupţie şi necinste, hoţie şi fals patriotism, bine mascate sub afirmaţia unei corectitudini care nu mai înşeală pe nimeni. Oameni modeşti care vor să fie oameni, care ştiu că, aşa cum spunea Decebal în poezia de mai sus, ceea ce trebuie să vrei este un bun dobîndit pentru tine şi pentru ceilalţi. Şi cu gîndul la ei, să ne dăm seama că nu trebuie să ne ruşinăm că sîntem români. Trebuie doar să ne ruşinăm că în mijlocul nostru cresc atîtea ierburi otrăvitoare, că îi tolerăm să ne distrugă pe noi, tradiţiile, credinţa noastră, adevărul nostru, care există, aşa cum l-a rînduit Dumnezeu, oricît ar dori unii să-l distrugă.

„Decebal către popor” se intitula poezia de mai sus. Da,  menţionez  titlul ei pentru că, fără îndoială, nobleţele fabricate, „excelenţele” nu au auzit de ea. Nu cred că vor fi citit o carte de poezie. Nu cred că ştiu numele unor mari poeţi români, nu cunosc numele celor care ne-au adus şi pe noi între popoarele pentru care cultura, învăţătura, cunoştinţa, sînt coordonate existenţiale. Şcoala noastră nu se mai preocupă de asemenea mărunţişuri. Şcoala noastră scoate icoanele din clase ca să nu mai credem că sîntem creştini. Ea face educaţie sexuală copiilor de cîţiva anişori. Doamne fereşte, e în jos nereuşita în aventurile lor sexuale!  Asta le-ar produce mari tulburări psihice!

De altfel, chiar dacă printr-un miracol, şcoala ar începe să  pomenească numele adevăratelor valori, chiar dacă s-ar putea ca în şcoală să afli cîte ceva substanţial, să fie şcoală cu adevărat, elitele n-au avut ocazia să treacă decît scurt, pentru cîţiva anişori prin ea, atîta cît  să înveţe să citească.  După care urmează  titlul, pseudo-doctoratul, o funcţie înaltă, conducerea unui minister despre care nu prea ştiu cu ce se ocupă. (Oricum, mai tîrziu e nevoie de a fi învăţat să citească, pentru ca să se afle cum ştiu să perie cei asemănători lor, cu  temenelele celor  care speră să ajungă şi ei la înălţime.)

Nu e nevoie de frecventarea unei şcoli. Titlurile, doctoratele, ministerele, strălucirea exterioară, se pot primi şi altfel. La ce servesc oare unele medii ale noastre? Ca să mintă, ca să dea informaţii false, ca să ridice în slăvi ignoranţe cu luciu, ca să tămîieze imbecilitatea mascată sub pseudostrălucire, ca să falsifice istoria, viaţa, ca să inventeze biografii şi merite care n-au existat niciodată, sau o istorie fabricată ad-hoc şi ca să facă abstracţie de dorinţa de progres real al unui popor, de dorinţa lui de a cunoaşte adevărul. Ca să-l facă să-i fie ruşine de numele de român şi să se închine altor mentalităţi, altor credinţe.

Să mai ascultăm  oare, să mai privim emisiuni ale unor medii care ar fi moralmente obligate să-şi respecte menirea, corectitudinea? Care nu sînt în stare să renunţe la minciuni, la tămîieri, cu  regretul că uneori „binefăcătorii generoşi” folosesc încă limba română,  pe care n-o prea cunosc.

Nu putem repeta destul: ascultînd sau văzînd faimoasele emisiuni, citind contribuţiile „inteligente”, înţelegem că nu e cazul să ne fie ruşine că sîntem români. Ruşinea s-o simţim pentru cei care mint, deformează şi strîmbă realităţile, pierzîndu-şi ultimul dram de demnitate şi onestitate profesională. Ruşinea s-o simţim pentru lipsa de cinste a unora care ar trebui să ne fie exemple şi nu sînt, care ar trebui să ne arate drumul spre înalt şi se îndeletnicesc cu minciuni şi afirmaţii prosteşti. Pe care să nu-i mai acceptăm , aşa cum nu trebuie să accepţi mizeria fabricată de mintea lor bolnavă, aşa cum nu trebuie să accepţi degradarea ridicată la rang de mod de existenţă.

Un vechi proverb din Peru spune că dacă vrem să creştem şi să înflorim, trebuie să ne îngrijim rădăcinile. Să începem să ne îngrijim şi noi gîndirea, dorinţa de  adevăr şi demnitate, curajul de a gîndi, curajul  existenţei în general, aşa cum l-au avut rădăcinile noastre, înaintaşii noştri, marile noastre personalităţi, cei care s-au sacrificat pentru ca noi să nu ne ruşinăm de numele nostru, de trecutul şi de viitorul nostru. Ruşinea s-o simţim pentru falsurile, absurdităţile cu iz de aroganţă, pentru autorii dezinformărilor, ale minciunilor care ating imoralitatea şi să nu cădem pradă lor.

Autor: Lidia Stăniloae

Sursa: Foaie Nationala