România, răsuflarea otrăvită a unui stat putred

Ca să faci cerere, trebuie să faci cerere. Aşa se-ntâmplă în „oraşul“ Pantelimon, atunci când te pune dracu’ să-ţi iei casă acolo şi ajungi la preschimbarea buletinului.


Chintesenţa birocraţiei bugetare româneşti, însuşi duhul rău al statului inept şi autosuficient s-a refugiat în hrubele oficialităţilor din Pantelimon. Nu e nevoie să baţi sute de kilometri ca să întâlneşti „România de stat“ în toată hidoşenia sa. Modernizarea instituţiilor, informatizare, în slujba cetăţeanului, competenţă, promptitudine, amabilitate, toate sunt barbarisme pe tărâmul virgin al cumetrilor din instituţiile de pe graniţa Bucureştiului.


…Povestea începe, aşa cum e şi firesc, cu un research pe Internet, pentru informaţii privind actele necesare la schimbarea buletinului, pentru că la telefonul de contact al Primăriei Pantelimon nu răspunde nimeni, deşi e în timpul programului. La modul general, datele se obţin uşor consultând diverse site-uri. Problema apare când accesezi pagina de web a autorităţilor din Pantelimon. Pe frontul paginii http://www.primariapantelimon.ro tronează uriaş un anunţ privind regretul colectiv al colectivului din primărie pentru decesul contabilului şef, domnul Tobă Gheorghe, trecut la cele veşnice la vârsta de 80 de ani, „dupa 57 ani de munca in care ora 7.00 era ora de venire la serviciu si era printre ultimii care pleca din primarie“ – conform ortografiei funcţionarilor îndureraţi.

În rest, un anunţ despre „Proiect Bucet local pe anul 2013“ (din nou, respectăm cunoştinţele lingvistice aşternute pe net ale domnilor din Primărie) şi suficient de multe rubrici populate cu informaţii inutile. Nimic despre scopul incursiunii mele – nu că aş fi buricul pământului, dar poate că problema buletinului îl frământă pe fiecare om măcar o dată în viaţă, mai mult decât proiectele de hotărâri ale Consiliului Local. Spaţiul virtual al Pantelimonului este la fel de învălmăşit şi de fără sens precum cel real.

„Fă matale cerere că vrei să faci cerere“

Nu-i nimic, ce poate să difere aici, la o azvârlitură de băţ de Bucureşti, de procedurile din Capitală? Primul drum îl fac, naiv, la Poliţie, aşa cum văzusem eu, cu doar câteva zile în urmă, că fac toţi oamenii normali din Bucureşti când au nevoie de buletin. M-am prezentat, regulamentar, cu toate actele – original şi copie –, plus timbrele fiscale de 5 lei şi taxa de 7 lei plătită la poştă reprezentând contravaloarea întregii operaţiuni, preţ stabilit prin lege. La sediul Poliţiei Pantelimon, un tânăr îmi zâmbeşte amabil şi-mi spune că am greşit strada: „Pentru buletin trebuie să mergeţi la Poliţia Comunitară, că nu se face la noi! Luaţi-o înapoi, treceţi sensul giratoriu şi găsiţi clădirea pe stânga“.
Asta e, am greşit, se mai întâmplă, mă întorc în stradă, purced spre noua destinaţie, o găsesc lângă ceva pe care scrie „Farmacie“, dar seamănă a dispensar. Intru în clădire – nici ţipenie. La „Evidenţa populaţiei“ tronează o cameră pe trepied şi un ghişeu, dar niciun angajat. După ce mă învârt câteva minute, apar un bărbat şi o femeie „înarmaţi“ cu cererea-tip pe care o caut şi eu: „Aaa, păi nu se ia de aici! Trebuie să mergeţi la Primărie!“.

Ufff, mă uit la ceas, deja am pierdut 20 de minute plimbându-mă între Poliţii. Ies iar în stradă. La Primărie, un client înaintea mea, la ghişeul deasupra căruia scrie „Casierie“. Domnul e de-al casei, se ştie cu doamna, se încinge o discuţie interminabilă despre boala dânsului şi – deduc eu – decesul regretatului contabil şef căzut la datorie, pe baricadele interesului public. În sfârşit, domnul pleacă. Mă aplec spre fanta tăiată în zidul de carton şi cer formularul. Doamnele (căci „dincolo“ constat că sunt mai multe persoane) se arată de-a dreptul oripilate: cum adică, vrei formularul aşa… dintr-o dată? Păi, ca să faci cerere, trebuie să faci o cerere!
Rămân cu gura căscată. Cum adică? Aşa, cum ai auzit! Ca să primeşti formularul-tip prin care soliciţi un act de identitate nou, trebuie să completezi dumneata mai întâi un formular prin care ceri să ţi se dea formularul-tip! Şi cererea asta, preliminară, nu ţi se aprobă pe loc! O faci, vii cu ea la ghişeul alăturat, cel pentru Evidenţa taxelor, apoi te duci la Registrul Agricol, pe culoar înainte, prima uşă la stânga, şi de acolo te întorci şi o depui frumos la Registratură, apoi aştepţi să vezi în ce zi te cheamă să ţi-o dea aprobată! Iar ăia 7 lei pe care i-ai plătit la Poştă să ştii că nu-s buni! Taxa se plăteşte aici, la Casieria Primăriei!

Un leu – taxa pe prostie

…Nu-mi revin. Simt că mă lasă nervii. Sunt deja 40 de minute de când am intrat efectiv în contact cu armata de funcţionari şi încă n-am rezolvat nimic. În acelaşi timp, mă pufneşte şi râsul: parc-aş fi în desenele animate cu Asterix şi Obelix, proba în care împăratul roman i-a pus să obţină din Clădirea Birocraţilor celebrul Formular 701. Mă îndrept, deci, spre Registrul Agricol. În încăperea cocârjată şi întunecoasă, cu aspect de văgăună, două tanti îşi fac veacul între munţii de registre. Nici urmă de calculator. Un domn corpolent bea cu sete din butoiul cu apă plată şi survolează nepăsător asaltul celor două, care încearcă să obţină de la dânsul o cheie. Apariţia mea nu-i perturbă. Dânsul continuă să plescăie din rărunchi, satisfăcut de „cât de bună-i apa“, doamnele măresc debitul verbal. Spre norocul meu, după alte câteva momente lungi cât o zi de post, bărbatul pleacă, iar cele două, după ce-i mai administrează un perdaf în lipsă, îşi fac timp şi pentru „clientul nostru, stăpânul nostru“.

Deja tratez întâmplarea cu o curiozitate didactică. Una dintre funcţionare deschide un caiet mare, studenţesc, de limba română. Caută cu degetul pe mai multe pagini, după ce mă întreabă numele, adresa şi când m-am mutat. În sfârşit, ura!, mă găseşte. Stai un pic, că nu s-a terminat. Îşi notează numărul şi pleacă la alt raft, unde scotoceşte după un dosar. În final, descoperă ce-i trebuie şi-şi aşterne mult-râvnita semnătură pe cererea-de-dinaintea-cererii.
Curajos, privind mândru la şirul de ştampile şi semnături, merg la Registratură. Doamna e amabilă: îmi ia foaia şi mă anunţă că mă pot întoarce săptămâna viitoare, „după ora 10.00“, s-o ridic aprobată şi, astfel, să am acces la mult-râvnita cerere-tip, cea pe care în Bucureşti o poţi obţine din prima, de la Poliţie, fără niciun preludiu cu fugă. Înainte să plec, doamna îmi aruncă: să vin cu buletinul, cu actele, dar şi cu un leu! Cum adică, un leu? Pentru ce, zic eu, am plătit deja 5 lei pentru timbre şi 14 contravaloarea serviciilor, că primii 7, de la Poştă, n-au valoare în Statul Pantelimon! Dânsa se enervează brusc: astea-s taxele! Trebuie să plătiţi!
Leul ăsta e, cumva simbolic, trebuie să fie taxa pe prostie pentru cei care n-au de lucru şi se mută aici.

Captiv în Absurdistan

Ies din labirintul de instituţii publice ale „oraşului“. Până la urmă, dintre toţi, cei mai amabili au fost căţeii fără stăpân care păzesc treptele. Ei au fost singurii care au dat din coadă când m-au văzut.
Partea cea mai frumoasă e că, pentru a intra, dar şi pentru a părăsi Absurdistanul, îţi trebuie voinţă şi răbdare de fier. Lucrările la şoseaua dinspre Sectorul 2 fac ca „oraşul“ să fie aproape inaccesibil din direcţia asta. Coada începe de la Cora, de la capătul tramvaiului, şi conţine sute de autoturisme, cisterne, TIR-uri, dube şi camioane. Dacă ai noroc, cele 5-600 de metri pot fi străbătute în mai puţin de 40 de minute.
Coada de pe drumul de întors e măcar la fel de corpolentă, aşa că-mi încerc norocul în sens invers: mi-a venit ideea măreaţă de a evada spre Bucureşti pe Centură. Zis şi făcut, ies în drum doar ca acolo să descopăr altă coadă. Pe şoseaua de Centură cu o singură bandă pe sens, alte TIR-uri, camioane şi Dacii-papuc din care curg fiarele la propriu. Facem cu toţii şi un popas zdravăn la podul de la en-gross-ul „Europa“, acolo unde toată lumea vrea să intre şi să iasă din Bucureşti, într-un blocaj total.
A fost simplu: drumul de întoarcere, pe Centură, mi-a luat tot atât ca şi cel de venire – peste 40 de minute. Bine, măcar, că Pantelimonul e, din punctul ăsta de vedere, ascuns bine de ochi străini…

Concluzie

Cazul Pantelimon nu e nici singular şi nici nu se abate de la media nesimţirii la care a ajuns tot ceea ce înseamnă autoritate şi instituţie publică românească în 2013. Incompetenţa şi lipsa de eficienţă cronofage, închegate într-un sistem autoimun, căpuşează sufletele condamnate să se nască între aceste graniţe.
Monstrul puturos reacţionează violent la orice idee de reformă, de modernizare, de progres.
În urmă cu un an, la Cadastrul Judeţului Ilfov de lângă Parcul Herăstrău, când am încercat să plătesc cu cardul un serviciu (pentru care am fost purtat de la o coadă la alta, după tot felul de formulare), casiera mi-a pufnit în nas: „Unde vă credeţi?“. Chiar, unde mă cred?

Aţi încercat vreodată să plătiţi o amendă de circulaţie pe care aţi încasat-o, să zicem, în Prahova, la Breaza? Guvernul v-a anunţat cu surle şi trâmbiţe, încă de acum doi ani, că s-a deschis http://www.ghiseul.ro, spaţiul virtual unde, fără dureri de cap, timp pierdut şi alte cele, puteţi plăti online orice fel de dări la stat. „Din decembrie 2012, sistemul va funcţiona pentru toate instituţiile publice din ţară“, anunţa guvernul astă-vară. „Toate“ înseamnă, pe 25 aprilie 2013, la aproape patru luni după „implementarea la nivelul întregii ţări“!, vreo 60 de instituţii, dintre care cam 10 ţin de Bucureşti. E inutil să spun că Breaza nu se numără printre cele 60. Deci „nu există“, pentru că guvernul, astă-vară…
Nici respectarea indicaţiilor oficiale de pe toate drumurile nu te ajută prea mult, pentru că eşti îndrumat, cu banii, la CEC, dar, dacă locuieşti în Sectorul 2 al Bucureştiului, afli la ghişeu că nu e bine, CEC-ul nu mai are demult înţelegere cu primăria, aşa că mai fă mătăluţă un drum la Poştă! Iar apoi, chitanţa trebuie expediată, tot prin Poştă, „organelor“ care te-au amendat. De unde ştii adresa Poliţiei din Breaza? Te descurci, că doar eşti cetăţean român, viaţa te-a-nvăţat să lupţi cu această dihanie şi tentaculele sale multiplicate în milioane de funcţionari, toţi sugându-ţi banii, energia, timpul, nervii.

Tot ceea ce atinge statul român se contaminează de corupţie, clientelism, incompetenţă, rea-voinţă. Niciuna dintre funcţiile care-i sunt atribuite nu este îndeplinită. Autorităţile publice nu-şi ajută şi nu-şi apără cetăţenii care le hrănesc. Sistemul de sănătate, construcţia de autostrăzi şi întreţinerea drumurilor, problema câinilor fără stăpân şi gestionarea căilor ferate, politica naţională în domeniul energiei şi al resurselor naturale, apărarea naţională şi protecţia mediului – toate sunt doar modalităţi de a jefui aproape impersonal populaţia ţării şi, atât cât se poate, bugetul Uniunii Europene.
Sistemul dezvoltat la instituţiile publice ale oraşului Pantelimon este de-o vârstă cu răposatul contabil şef. Şi trebuie să rămână aşa pentru ca zecile de angajaţi să se poată învârti şi mâine pe scaunele jerpelite. Un computer cu un server pe care să se găsească baza de date i-ar face pe toţi, dintr-o dată, inutili. De ce şi-ar dori ei, aşadar, această maşinărie care nu bea cafea şi nu ştie să savureze o bârfă mică în timpul programului? Ei înşişi formează, împreună, un organism viu, fără dimensiuni precise, fără culoare, fără semne particulare. O formă de viaţă amorfă, un fel de moluscă uriaşă ale cărei unice funcţii sunt să consume resurse şi să-şi asigure perpetuarea. Simţiţi duhoarea? Este răsuflarea otrăvită a acestui stat putred, România.