O doamnă mai mult decît credibilă îmi vorbea zilele trecute despre situația nepoțicii sale, rănită de un coleg de clasă. O clasă de copii mici, la Liceul ”Jean Monnet”, din Capitală. Era disperată și vorbea și de exasperarea celorlalți părinți și a învățătoarei, colindată de gîndul plecării la altă școală. Și mă întreba ce să facă și cui să i se adreseze?
Am zis că nu știu. „România educată” evolueză cum nu ne-am putut imagina. Dincolo de declarațiile pompoase făcute la televiziuni, se ascund trăsnăile, improvizațiile și tendințele aberante.
Am primit și de la un prieten un apel disperat al unui profesor din clasele mici. Se numește S.B., din Buzău. Veți înțelege de ce nu-i public numele. Îmi fac totuși datoria de a-l publica în acest loc destinat editorialului. (C.N.)
„Azi, după 20 de ani de carieră, am clacat în clasă. Am preferat să ies din clasă, că să nu plesnesc pe cineva. Azi mi-a ajuns cuțitul la os. Elevii au ajuns la un grad de nesimțire și tupeu maxim. Un elev și-a deschis telefonul și a început să filmeze în oră, părerea mea e că făcea live pe TikTok. I-am cerut să închidă și să îmi dea telefonul. Intenția mea era să îl pun pe catedră pentru a putea să îmi continui ora. Elevul în cauză și colegii au sărit cu gura că nu am voie să le iau lucrurile personale, o fată aproape că țipa că de ce ating elevul, că nu am voie să pun mâna pe el, în condițiile în care nu am atins copilul nici măcar cu un deget. M-am întors spre domnișoara respectivă și am atenționat-o cu calm să își coboare tonul vocii și să fie mai atentă ce afirmații face și să nu distorsioneze lucrurile, pentru că lucrurile neadevărate, indiferent de natura lor, pot afecta un om. Știți ce mi-a răspuns? „Știți că pe mine mă vor crede, pe mine și pe colegii mei, pentru că toți vom spune că l-ați atins„.
Nu te puteai înțelege cu ei, parcă erau „posedați”. E o clasa cu probleme, dar niciodată nu au făcut așa. Am ieșit din clasă ca să nu îmi pocnească ceva la cap, mă mir că nu am făcut vreun AVC până acum. Bine că era spre sfârșitul orei. Nu am fost om toată ziua. Vorbim de clasa a VII-a, la o școală de cartier. Probleme au mai fost la această clasă, nu doar la ora mea, ci și la alți profesori sau în pauze. Parinții, chemați la școală, dar depășiți de situație, ridicau din umeri și spuneau „nici eu nu mai știu ce să fac cu el” sau „așa face și acasă”.
Poliția a fost chemată de câteva ori la școală în urma unor incidente, dar a rămas la stadiul de constatare.
Dacă nu se va face ceva curând în școli, unde gradul de violență, tupeu, nesimțire a atins cote maxime, dacă vom continua să tolerăm asemenea derapaje și să acceptăm la nesfârșit toate tâmpeniile debitate de diverse ONG-uri că noi nu știm să educăm, că școala e despre jocuri și fericire, că trebuie să educăm cu blândețe, ne ducem naibii cu toții.
Am făcut o facultate, am învățat atât de mult ca să mă duc la un loc de muncă unde un copil de 13-14 ani își bate joc de mine și eu nu pot să îi fac nimic? Ăsta e balamuc, nu școală!!! Intru în școală zâmbind, relaxat și plec cu capul bubuind și cu teamă că îmi pocnește inima? Chiar nu se mai poate!!! Vreau să mă duc la școală să îmi fac orele în liniște, să am liniște la ore și îmi dau și sufletul pentru ei.
Susținere??? Nu ai de la nimeni. Ești lăsat singur în cușca cu lei. Pe ușă scrie ȘCOALĂ. Ar trebui să scrie BALAMUC, pentru că asta nu e o școală din Uniunea Europeană.
Vă rog să distribuiți această tristețe asociată neputinței”
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu