România, colonia oricui ne doreşte

Se spune în presă că americanii, în bună înţelegere cu grangurii de la UE ce s-au remarcat în special prin binefacerile migraţiei arabe pe care ne-au adus-o pe cap în ultimul timp, ar fi stabilit între ei viitorul României pentru ani înainte. Anume că, pentru asigurarea stabilităţii unui stat extrem de important în perspectiva unei confruntări cu vecinul de la Răsărit înarmat până în dinţi şi mânat de cele mai belicoase porniri din anii ’40 încoace, regimul ideal va fi acela al continuării unei guvernări tehnocrate – de ale cărei ponoase ne-am cam lămurit deja noi, beneficiarii direcţi –, susţinută de cele două mari partide, PNL şi PSD, indiferent de rezultatele alegerilor care urmează.

Aşa să fie oare? Dovezi peremptorii nu există deocamdată. Dar, ca să ne lămurim, putem face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei noastre începând cu ’90 încoace din acest punct de vedere, mai precis din perspectiva închinării noastre la o Poartă sau alta.

Începutul îl face Ion Iliescu prin solicitarea ajutorului armat sovietic în confruntarea cu teroriştii ce „trag din toate poziţiile”. Practic, bolşevicul nostru cu ambiţii de „despot luminat” nu făcea decât să se supună înţelegerii de la Malta, prin care Gorbaciov primise mână liberă de la americani să facă ordine la noi. Că se supunea cu exagerare e altă mâncare de peşte şi ţine de o foarte plauzibilă racolare a sa în anii luminoşi ai studenţiei la Moscova, în armonie deplină cu antecedentele familiale ale „emanatului” revoluţiei. De atunci şi până la debarcarea lui odată cu alegerile prezidenţiale din ’96 nu a existat nicio umbră de îndoială asupra politicii sale promoscovite, semnalul eclatant fiind recunoaşterea independenţei de stat a noii republici moldoveneşti, în loc ca, în acel moment deosebit de favorabil, să fi denunţat pactul Ribbentrop-Molotov care a făcut posibil raptul basarabean din 1940 şi declanşarea demersurilor pentru reunificare, ce părea atunci o simplă formalitate.

Schimbarea radicală de orientare a fost făcută de un alt preşedinte, Emil Constantinescu, care, de dragul unei iluzorii intrări în NATO, a renunţat din nou la Basarabia şi Bucovina de Nord bătând în cuie lipsa oricărei pretenţii teritoriale faţă de vecinii răsăriteni şi a autorizat bombardamentele alianţei militare în Serbia prin traversarea spaţiului nostru aerian. În rest mare lucru nu a făcut, tot ce mişca în ţară şi el însuşi în primul rând fiind sub controlul serviciilor secrete, de care s-a declarat învins până la urmă, renunţând chiar la a doua candidatură. O asemenea probă de laşitate nu mai dăduse nimeni la noi până atunci, dar să trecem, pentru că tot acestea îl învinseseră în prealabil şi pe bolşevicul luminat, de care se săturaseră până şi ele.

A urmat din anul 2000 un nou mandat Iliescu, în timpul căruia însă jocurile au fost făcute nu de el, ci de „arogantul” prim-ministru Adrian Năstase, în mandatul căruia s-au înfăptuit în sfârşit mult visata intrare a României în NATO şi principalele demersuri pentru aceea în UE, ambele prin negocieri în genunchi şi costuri pe care le vom mai simţi încă ani mulţi. Au fost puse la cale alte afaceri oneroase printre care se remarcau Microsoft, EADS-ul şi privatizările Sidex Galaţi şi Petrom, fregatele englezeşti ca şi contractul Bechtel, o altă sugativă de bani contra nimic, doar de dragul partenerului american şi, la toate, un puternic miros de şpagă internaţională, de ne muta nasul din loc.

Nu degeaba a venit la putere Traian Băsescu pe baza luptei cu „sistemul ticăloşit”, deşi singura lui realizare notabilă a fost perfecţionarea în continuare a acestuia. În plus, a tăiat în sfârşit nodul gordian al problemei închinăciunilor alegând pentru totdeauna sucţiunea „licuriciului” celui mai mare, american desigur, şi inventând ad-hoc „axa Bucureşti – Londra – Washington” ca un Hitler în miniatură şi pe alte coordonate istorice, vorba lui G. Liiceanu. Marinarul, mai viteaz decât croitoraşul din poveste, a subordonat cu totul România nu numai licuriciului transatlantic, ci şi celui bruxellez în egală măsură, abia astfel scăpând nevătămat în cel de al doilea referendum de demitere căruia altfel i-ar fi fost victimă sigură.

În fine, iată-l şi pe cuirasatul german Klaus, a cărui ultimă consoană din prenume ar putea fi uşor înlocuită cu una nazală, dacă până a ajunge la Cotroceni nu şi-ar fi îndreptat tunurile de mare calibru spre afaceri de succes precum intermedieri de vânzări pe piaţa ilicită a copiilor şi spre cele privind însuşirea prin fraudă de imobile retrocedate. S-a bucurat şi el din plin de sprijinul occidental, astfel încât astăzi România este înfeudată sută la sută vânturilor mai mult sau mai puţin înmiresmate ce vin dintr-acolo. A şi făcut pe 24 ianuarie la Iaşi o declaraţie de pomină, spunând că decât slugă la ruşi mai bine să fii slugă la americani, pentru a înlătura orice umbră de îndoială cu privire la statutul nostru de colonie. Dar din nou marele responsabil pentru înclinarea definitivă a steagului este SRI, secondat cu succes de SIE, servicii fraterne unul cu celălalt, nu şi cu interesul naţional, compromis pe veşnicie de fâlfâitul izmenlor răpănoase ale unui cunoscut general de carton.

La cârma pur simbolică a celor două servicii stau două umbre în venele cărora nu prea curge pic de sânge românesc, dar asta nu are importanţă, de vreme ce jocurile nu le fac ei nici cât negru sub unghie. Căci iată, totul la noi e pur simbolic, mai puţin steagurile negre ale maghiarilor şi secuilor sau ale statului vecin pe care le arborează ei, nederanjaţi de nimeni, cu prilejul sărbătorilor naţionale ale noastre ori ale lor.

Cacealmaua uriaşă a USL care s-a fâsâit atât de jalnic până la urmă ne-a lăsat cu un parlament de oi rătăcite, astfel încât voinţa poporului suveran, atât de des şi zadarnic invocată de un senator cu prilejul ultimului referendum antibăsist, pare o utopie pentru mulţi ani încolo. Partidele pupă poala diverşilor popi externi prin liderii lor, şi nu degeaba penalul Dragnea s-a dus până în Israel să ia binecuvântare şi lumină, fiindcă tot nu e deranjat de justiţia română ce, după cum se vede, nu a primit încă semnalul imperial în privinţa lui.

„Colonie, colonie, cât de dragă-mi eşti tu mie!” e ultimul şlagăr al întregii noastre clase politice. Să fie primit! Măcar vom şti ce alegem.

Autor: Radu Ulmeanu

Sursa: Cotidianul