Plecat dintre noi la întâlnire cu veșnicia, într-o zi întunecată de octombrie, academicianul Bogdan C. Simionescu ne-a lăsat moștenire lumea vie a ideilor, convingerilor și valorilor luminoase în care a crezut de-a lungul întregii sale vieți și până în ultima clipă. Dintre acestea, la rang absolut, s-au aflat dragostea față de patrie și credința că doar un plan de țară, consistent și vizionar, construit pe termen lung împreună cu elitele intelectuale veritabile, în domenii strategice de dezvoltare națională, pot să asigure României un viitor dezirabil, în care se poate împlini în mod fericit potențialul său creator. Recitind o corespondență purtată în urmă cu 7 ani, am (re)descoperit că observațiile savantului Bogdan C. Simionescu rămân actuale și motivaționale, purtând cu sine vitalitatea și sinceritatea unor frământări autentice, demne de o cauză națională mai bună. Cu acordul familiei, redăm conținutul mesajului domniei sale, o completare valoroasă a unui editorial-manifest, publicat în revista Market Watch în decembrie 2016 (https://www.marketwatch.ro/articol/15477/Elita_intelectuala_intre_letargie_si_participare/), dar și o imagine a complexității umane, culturale și științifice a marelui erudit ieșean.
1. Într-adevăr, pe parcursul istoriei noastre, cei cu carte, de la simpli educatori de la ţară la înalţii cărturari, au fost prezenţi în viaţa cetăţii, au jucat un rol politic, social şi cultural esenţial în definirea identităţii şi personalităţii naţiunii noastre şi în dezvoltarea economico-socială a ţării. Este trist să vedem că acum rolul lor, asumat sau acordat, este mai diluat ca oricând.
2. Numeroşi autori străini (Sartre, Bell, Foucault, Chomski, Aron, Winock, Levy, Michnik etc.) au discutat despre implicarea intelectualilor în politica naţiunii; majoritatea acestor autori se referă la intelectualii din ţări cu regimuri bine stabilite, democratice (inclusiv „welfare society”). Conform acestor autori, rolul intelectualilor în politica naţională şi implicarea ei internaţională este bine stabilit: „prin abilitatea lor de a vedea adevărul ascuns sub vălul de distorsiuni şi false reprezentări şi interese ideologice sau de clasă, …, It is the responsability of intelectuals to speak the truth and to expose lies” (Chomski). Desigur, astfel de responsabilitate ar trebui să se manifeste în orice circumstanţă şi la orice nivel. Cred că această definiţie a lui Chomski ar trebui să definească adevăratul intelectual; aş adăuga totuşi şi necesitatea atitudinii constructive. În condiţiile economiei de piaţă, un factor agravant pentru o poziţie civică este exacerbarea orientării de piaţă: se cumpără orice şi se vinde orice, inclusiv personalitatea, inclusiv conştiinţa (vezi E. Fromm, „The Marketing orientation”).
3. Rezultatele activităţilor profesionale ale intelectualilor au fost un factor esenţial în dezvoltarea economico-socială şi politică a societăţii, în asigurarea climatului moral şi în identificarea soluţiilor pentru a face faţă şocurilor şi provocărilor. Michel Rocard argumenta că într-un stat modern în afara celor trei puteri fundamentale (executiv, legislativ, juridic) există încă trei puteri principale: puterea tehnico-ştiinţifică (eu aş adăuga aici şi –culturală, într-un cuvânt puterea intelectuală), cea financiară şi mass-media. Poate că acest lucru ar atenua puţin ideea de turn de fildeş, cel puţin la nivelul individului – pentru care atitudinea faţă de soarta sau problemele societăţii este o problemă de conştiinţă mai degrabă decât de obligaţie impusă –, dar nu şi la cel al instituţiilor intelectuale reprezentative, care ar trebui să considere luarea de poziţie drept o obligaţie fundamentală.
4. Relaţia între intelectual şi politică publică este determinată de factori personali sau sociali (familie, mediu social, şcoală, societate), dar poate fi influenţată uneori în mod decisiv de reacţia societăţii sau politicului: între letargie şi implicare există categorii precum decepţie, resemnare sau opresiune.
5. Indiferent de gradul de implicare în viaţa politică, intelectualul trebuie să-şi păstreze libertatea de gândire şi acţiune şi respectul pentru etica intelectuală. De fapt, rolul intelectualului definit de Chomski (punctul 2) presupune o astfel de atitudine. În realitate, chiar şi printre cei angajaţi în politică există categorii puternic opuse, mă refer de exemplu la intelectualii „critici” (care pot fi observatori sau constructori) şi la cei aserviţi puterii (intelectualii „de camarilă”, produsul cel mai detestabil al orientării de piaţă), care pot anihila efortul primilor.
„Lipsa unui program-cadru de dezvoltare economico-socială naţională pune în pericol însăşi existenţa naţiunii române”
6. Revoluţia din 1989 a fost, în fapt, numai o jumătate de revoluţie: ea a înlocuit un sistem politico-economic fără să aşeze în locul lui o direcţie şi principii de dezvoltare bine definite, cu alte cuvinte acestei revoluţii i-a lipsit un program-cadru pentru viitorul ţării. Forţele politice de după revoluţie, unele încercând să refacă partide tradiţionale, altele apărute peste noapte, au avut ca obiectiv principal întoarcerea în timp şi refacerea poziţiilor ocupate înaintea regimului comunist sau în diferite etape ale acestuia, cu prea puţină preocupare pentru o dezvoltare modernă, deschisă spre viitor. Ca urmare, libertatea a cărei cale ar fi putut fi deschisă de revoluţie a fost rapid înlocuită de anarhie şi lipsă de orizont. La aceasta s-a adăugat aprecierea eronată a istoriei ţării de după război, confuzia creată între România aflată sub regim comunist impus de marile puteri, dar străin voinţei, tradiţiei şi speranţelor poporului român şi „România comunistă”, sintagma mistificatoare folosită de nouă putere şi de o adunătură de profitori fără scrupule pentru jefuirea şi distrugerea sistematică a tot ce s-ar fi putut moşteni bun pe plan economic sau social de la vechiul regim şi care ar fi putut contribui la o dezvoltare superioară a ţării.
7. În ciuda a numeroase declaraţii de intenţie, un astfel de program-cadru de dezvoltare economico-socială naţională lipseşte şi astăzi. Strategiile sectoriale sau legate punctual de anumite evenimente nu îl pot înlocui. Lipsa acestui program-cadru a diminuat nepermis principii esenţiale, ca rolul activ al statului în condiţiile economiei de piaţă bazată pe competiţie şi necesitatea abordării unei politici de dezvoltare de tip sistem, bazată pe valoare, responsabilitate şi eficiență. Acest lucru poate pune în pericol însăşi existenţa naţiunii române.
„Ne plasăm conştient pe poziţia de ţară de mâna a doua care, în ciuda marilor sale bogății, continuă să ocupe locurile cele mai joase la toţi indicatorii de dezvoltare şi civilizaţie. Această situaţie conduce la frustrarea populaţiei, la lipsa de încredere în forţele proprii şi la lipsa de perspective pentru viitor, astfel pierzând cea mai mare bogăţie a ţării: populaţia activă şi tineretul.”
8. În societatea românească actuală, sufocată de confuzii de noţiuni şi principii, de impostură, falsitate, autosuficienţă, incompetenţă, demagogie, corupţie, clientelism, în care ideea de valoare este înlocuită prin cea de succes, cea de construcţie prin acapararea a ceea ce fusese creat sub vechiul regim, iar dezvoltarea prin producţie cu cea de consum şi circulaţia mărfurilor, îndeplinirea rolului intelectualului devine şi mai dificilă. Ideologia social-economică, element definitoriu pentru partidele politice şi care ar trebui să marcheze diferenţele esenţiale între ele, în primul rând relaţia între producţia de bunuri economico-sociale şi distribuirea veniturilor, este înlocuită de o similaritate sau chiar de comunitatea de interese materiale personale sau de grup, aproape fără nicio diferenţiere între partide. În consecinţă, singura luptă între partide este cea pentru putere pe toate planurile (legislativ, executiv, juridic), pe care o folosesc pentru atingerea scopurilor materiale şi sociale. Societatea românească actuală este puternic divizată, este greu să vorbim de unitate. Diferenţele sociale şi economice între o clasă redusă numeric de bogaţi şi marea masă de săraci, bazate, din păcate, nu pe merite manageriale, ci în principal pe acaparare şi corupţie, dar şi între categorii ireconciliabile ca noi (şi ai noştri) – ei (şi ai lor) sau între categorii originale şi ciudate ca descurcăreţi – ghinionişti, sau curaţi – pătaţi macină ţara şi reduc şansele unor acţiuni comune.
9. Un lucru şocant pentru mine este lipsa de asumare la nivel aproape general a responsabilităţilor faţă de soarta ţării, a unui program naţional global de dezvoltare. Lumea actuală este o lume a naţiunilor şi fiecare dintre ele trebuie să fie responsabilă de soarta sa. Ca membru al Uniunii Europene, Uniune a unor state teoretic independente şi suverane, organizată pentru a stimula atât dezvoltarea economico-socială a fiecărei ţări, cât şi a întregii Uniuni, pentru a reduce decalajele şi a compatibiliza practicile organizatorice şi administrative, precum şi pentru a face faţă provocărilor la nivel global, noi aşteptăm de fapt ca Uniunea să ne dea directive, indicaţii şi soluţii, să ne impună reguli şi practici, eventual să ne livreze şi bani, cu alte cuvinte să-şi asume toate responsabilităţile. Uităm că un astfel de sistem de state se bazează pe contribuţiile fiecăruia dintre ele şi că diferenţele în asumarea acestei contribuţii conduc la o inevitabilă ierarhizare. Ne plasăm conştient pe poziţia de ţară de mâna a doua care, în ciuda marilor sale bogăţii, continuă să ocupe locurile cele mai joase la toţi indicatorii de dezvoltare şi civilizaţie. Această situaţie conduce la frustrarea populaţiei, la lipsa de încredere în forţele proprii şi la lipsa de perspective pentru viitor, astfel pierzând cea mai mare bogăţie a ţării, populaţia activă şi tineretul. Aici intelectualitatea autentică ar trebui să-şi spună cuvântul.
10. Constat existenţa la noi a unor curente împotriva ideii de naţiune, de spirit naţional, pe care nu am văzut-o la alte ţări, incusiv la cele ce fac parte din Uniunea Europeană, în ciuda unor păreri exprimate la nivelul unor organe superioare ale Uniunii. Ataşamentul faţă de naţiune este taxat adesea în mod tendenţios drept xenofobie sau reminiscenţă a „naţionalismului comunist” (!?!) şi este prezentat drept duşman al internaţionalismului sau al europenismului, deşi aceste noţiuni acţionează în esenţă pe planuri diferite şi ar trebui să fie utilizate în spirit cooperativ şi nu advers. Suntem şi cetăţeni români, şi cetăţeni europeni, şi cetăţeni ai planetei.
„Şansele unor intelectuali adevăraţi de a accede la poziţii de decizie politică sau administrativă în România sunt foarte reduse, iar cei care reuşesc sunt rapid marginalizaţi sau eliminaţi atunci când dau semne de gândire independentă.”
11. În ce priveşte intelectualitatea, asistăm la un proces la o scară neobişnuit de mare de asumare a unei aure de intelectual de către personaje politice sau avide de putere prin obţinerea frauduloasă de diplome şi certificate care nu au nicio acoperire reală. Intelectuali de elită la noi nu mai sunt consideraţi cei cu carte şi cu rezultate, ci cei cu diplomă, indiferent cum a fost obţinută. Şi fabricile de diplome organizate în acest scop lucrează din plin. Impostura devine mai degrabă o regulă decât o excepţie. Partidele nu au nevoie de intelectuali adevăraţi, îşi crează propria clasă de intelectuali, iar pe cei de camarilă îi acceptă şi îi folosesc conjunctural în relaţiile cu societatea sau pentru contracararea adversarilor reali sau potenţiali. Pătrunderea intelectualităţii în politică este inferioarăinvaziei politicului în viaţa intelectuală. Şansele individuale ale unor intelectuali adevăraţi de a accede la poziţii de decizie politică sau administrativă în România sunt foarte reduse, iar cei care reuşesc sunt rapid marginalizaţi sau eliminaţi atunci când dau semne de gândire independentă. Discutarea problemelor de principiu şi sesizarea unor deficienţe de fond este interpretată tot mai mult ca atac la persoană şi i se răspunde prin denigrări, delaţiuni, acte de autoritate etc. Poziţia intelectualui autentic în societate este neantizată, azi VIP-urile ţării fiind personajele din mass-media, din modă, parveniţii, borfaşii, prostituatele de lux etc.
12. Cred că un rol nefast îl joacă tot felul de organizaţii sau societăţi pretinse intelectuale, autointitulate ca fiind de atitudine civică, de dialog social etc., clienţi veşnici ai fondurilor statului sau ai unor sponsorizări externe, de multe ori deloc neinteresate. În general, aceste organizaţii grupează intelectuali fără operă sau realizări, frustraţi, dar extrem de vehemenţi în păreri, care în fapt divizează şi manipulează populaţia. Asistăm adesea la încercări făţişe de denigrare şi distrugere a unui sistem de valori esenţiale pentru viaţa societăţii (naţiune, patrie, istorie naţională, mari personalităţi etc.). Astfel de organizaţii profită de spiritul critic, dar necopt al tineretului şi îl canalizeză spre acţiuni de masă care pot perturba sau înlătura vechile stări, dar care nu propun concret de obicei nimic, rolul acesta fiind asumat apoi de organizatori sau de persoanele din umbră.
13. Anul viitor vom aniversa Centenarul Marii Uniri, la care intelectualitatea epocii a avut o contribuţie determinantă. În acelaşi timp, a fost transmisă generaţiilor următoare datoria întăririi, dezvoltării şi modernizării ţării. Dacă ne vom limita la festivităţi sterile înseamnă că nu am înţeles mesajul lor. Trecând peste istoria tragică a acestui secol, care ne-a rupt din teritoriul naţional porţiuni însemnate, constatăm că în prezent există diferenţe cu totul inacceptabile între diferitele zone, iar munţii Carpaţi au rămas o barieră naturală inexpugnabilă pentru bravii manageri ai ţării. Diferenţa de dezvoltare economico-socială între provinciile istorice – Muntenia, Moldova şi Transilvania – este mai mare ca oricând, iar lipsa unui program naţional de dezvoltare şi politicile dezastruoase de regionalizare ale Uniunii Europene adâncesc aceste diferenţe. Ar trebui să înţelegem că dezideratul realipirii Moldovei de Nord-Est (denumita impropriu Basarabia) în condiţiile de bulversare etnică produsă de ocupaţia sovietică nu se poate realiza fără a oferi populaţiei de acolo garanţia unei dezvoltări moderne, iar incorporarea Basarabiei în regiunea de dezvoltare Nord-Est, în prezent una dintre cele mai sărace din Uniunea Europeană, nu este un element atractiv.
„Populaţia ţării aşteaptă de la Academia Română mult mai mult decât îi oferim. Nu îi dăm sfaturi, nu îi oferim repere morale sau de valoare. Cea mai înaltă instituţie de ştiinţă şi cultură a ţării pare a-şi asuma cu reţinere un rol activşi autoritar de lider spiritualal puterii tehnico-ştiințifico-culturale.”
14. Din toate acestea rezultă necesitatea unui front comun şi activ al intelectualilor autentici care îşi înţeleg responsabilitatea faţă de starea naţiunii. Un rol esenţial l-ar putea avea poziţia unor organizaţii intelectuale reprezentative, cum este Academia Română. Aceasta ar presupune în primul rând cristalizarea unor opinii care să reflecte punctul de vedere al întregii Academii. Populaţia ţării aşteaptă de la noi mult mai mult decât îi oferim. Nu îi dăm sfaturi, nu îi oferim repere morale sau de valoare. Succesul unor demersuri ale Academiei ar trebui să ne stimuleze, dar cu regret trebuie să remarc faptul că Academia Română, în calitate de cea mai înaltă instituţie de ştiinţă şi cultură a ţării, pare a-şi asuma cu reţinere un rol activ şi autoritar de lider spiritual al puterii tehnico-ştiințifico-culturale. Şi lucrul acesta se observă în societate.
15. Eu am încercat să ridic unele dintre aspectele expuse aici în adunări generale ale Academiei, dar nu au avut ecoul sperat. Şi mă frământă în continuare gândul: înaintaşii noştri, părinţii, moşii şi strămoşii ne-au lasat o ţară pe care au clădit-o prin luptă şi muncă, cu suferinţe şi sacrificii. Datoria noastră ar fi s-o întărim şi s-o transmitem mai puternică, prosperă şi sigură urmaşilor noştri, să-i facem să înţeleagă că, la rândul lor, vor avea, şi ei, această obligaţie şi să-i antrenăm în acest sens. Pentru mine întrebarea rămâne: Ce facem cu Țara?
Adauga comentariu