Apreciem lucruri bune atunci când le pierdem. Dacă nu dorim să le pierdem, atunci trebuie să le apreciem pentru valoarea lor.
Familia este un bun de preț pe care îl pierdem. Aceasta este realitatea evidentă de unde trebuie să începem. Familia în Europa și în Occident trece printr-o criză profundă. Sociologii relativiști nu doresc să vorbească despre o criză pentru că acest cuvânt conține, în opinia lor, o judecată morală asupra fenomenului analizat. Ei vorbesc, mai degrabă, de o transformare a modelelor familiale sau de o evoluție a formelor familiale. Dar aceste cuvinte, de asemenea, conțin o judecată morală. Conform perspectivei relativiste, tot ceea ce are loc în istorie și în societate este bun. Binele absolut este reprezentat de schimbare, răul de stabilitate și ființare permanentă. (…)
Familia este o societate juridică și morală adevărată, întemeiată pe căsătorie și destinată transmiterii vieții și creșterii copiilor. Procrearea este scopul final la care căsătoria este chemată prin natură, chiar de la originea sa. Originea familiei și a căsătoriei este în natura umană. Copilul nu se naște din cauza propriei alegeri și el nu este autonom. Legea nașterii și a creșterii copilului este dependența. „Dependența” este legea umanității reunite în societate. Totul depinde de ceva, nimic nu este determinat de la sine. Principiul cauzalității guvernează universul. Această regulă aparține principiilor prime și nedemonstrabile pe care Aristotel le-a învățat din realitate [1]. Acest principiu presupune primatul filosofic al ființei, căruia cultura modernă îi opune primatul devenirii, care este negarea oricărei realități imuabile și permanente.
Familia în istorie
Familia este o societate al cărei scop principal este de a transmite viața și a crește copii. Pentru că este sursa vieții și a unor noi relații umane, ea constituie celula fundamentală și de neînlocuit a societății. Toți filosofii clasici și toți gânditorii politici au afirmat-o, iar istoria a confirmat-o. Cu mult înainte de creștinism, în Roma antică, familia a fost celula civitas, iar căsătoria asigura stabilitatea socială, constituind, în conformitate cu definiția exactă a lui Cicero, seminarium rei publicae [2], „patul germinativ” al societății, care se naște și se extinde începând de la familie.
Creștinismul a ridicat căsătoria la rang de Taină, iar când Imperiul Roman a căzut, zdrobit de barbari, singura entitate care a supraviețuit și a constituit baza societății care s-a născut a fost familia. Nașterea națiunilor europene de la începutul anilor 1000 a coincis cu dezvoltarea instituției familiei. Aceeași etimologie a cuvântului „națiune” (din latinescul natus), în plus, nu se referă la o „alegere”, ci la naștere, și indică un grup de oameni care au o origine comună și o legătură de sânge. Teritoriul în care diverse autorități au fost exercitate în societatea medievală – referindu-se la capul familiei, la baronul feudal sau al regelui – a fost numit în mod uniform în documente, patria, stăpânirea tatălui [3].
O astfel de concepție a familiei, care a supraviețuit până la Revoluția franceză și dincolo de ea, se bazează pe ideea că omul se naște într-o condiție istorică dată, care are limite insurmontabile, începând cu moartea; că există un caracter obiectiv și de neschimbat; că această natură își are originea în Dumnezeu, Creatorul ordinii universului. Biserica Catolică, în învățătura ei, a confirmat întotdeauna această concepție asupra omului și a societății. [4]
Multe documente ale Bisericii din ultimele două secole repetă această învățătură, cele mai articulate și mai ample dintre acestea fiind enciclicele Arcanum (Leo XIII) din 10 februarie 1880 [5] și Casti connubii (Pius XI) din 31 decembrie 1930. [6] Această învățătură va fi reconfirmată în mai multe documente ale lui Pius al XII-lea și în exortația Familiaris consortio a lui Ioan Paul al II-lea din 22 noiembrie 1981. [7]
Atacul la familie
Atacul cel mai violent pe care familia l-a suferit vreodată în Occident a fost Revoluția Culturală din 1968: o revoluție împotriva familiei, condusă în numele eliberării sexuale. Dar ura pentru familie caracterizează toate sectele eretice care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei și constituie un element de susținere, cu toate că nu întotdeauna una explicită, al acelei Revoluții care timp de peste cinci secole a atacat Biserica și civilizația creștină. [8]
Actul procreării este obiectul urii anti-creștine pentru că aceasta afirmă că omul are un scop superior. Negația procreării răstoarnă morala creștină cu susul în jos și afirmă un principiu metafizic gnostic: sexul ca un scop ultim al omului, închis în propria sa imanență.
În timpurile medievale, una dintre cele mai notabile secte a fost cea a Frăției Spiritului liber. Adepții au fost convinși că au ajuns la o astfel de perfecțiune absolută încât sunt incapabili de păcat: „De fapt, ei pot fi atât de uniți cu Dumnezeu, astfel încât să nu păcătuiască indiferent de ceea ce fac” [9]. Centrul focal al ideologiei Spiritului liber nu a fost Dumnezeu, ci omul divinizat, eliberat de sentimentul păcatului personal și aflat în centrul creației.
În secolul al 15-lea, Taboriștii, o sectă pre-luterană, a predicat, ca și frații Spiritului liber, revenirea la o stare adamică, exprimată prin nuditate și promiscuitate sexuală. Bazându-se pe afirmația lui Hristos cu privire la prostituate și vameși (Matei 21:31), aceștia au declarat că persoanele caste erau nevrednice de a intra în Împărăția mesianică. Nudismul era asumat ca o valoare de „eliberare” de toate frânele impuse de lege și de moralitate: aceeași valoare pe care „dragostea liberă” o are în zilele noastre. Persoana „spirituală” se eliberează de orice limitare morală: voința sa se identifică cu cea a lui Dumnezeu și păcatul pierde pentru el orice sens.
Antinomianism-ul luteran
Dar procesul de dizolvare a familiei a avut primul moment decisiv în Revoluția protestantă. În Wittenberg, orașul în care, la 31 octombrie 1517, Martin Luther a fixat în cuie celebrele sale teze pe ușa catedralei, Revoluția religioasă a explodat în toată virulența sa. În timp ce Luther a fost „protejat” de Friedrich cel Înțelept în castelul Wartburg, adepții săi puneau ideile în practică, la extrem. Printre aceștia au fost preotul Andreas Bodenstein (Karlstadt, approx. 1480-1541), care în ziua de Crăciun a lui 1521 a sărbătorit în haine de laic prima „Mesă evanghelică” a reformei, omițând ridicarea sfintelor daruri și orice referire la sacrificiu [10] și, de asemenea, Johannes Schneider, cunoscut sub numele de „Agricola” (1494-1566), care a proclamat abolirea legii vechi mozaice. Martin Luther l-a combătut pe Agricola și a inventat termenul „Antinomian” pentru a descrie negația nomos-ului, legea morală. Agricola, cu toate acestea, a fost un ucenic al său, care a adus la îndeplinire principiul luteran sola fide. Luther a spus, de fapt, că omul, radical corupt de păcat, este incapabil de respectarea legii și poate fi salvat numai prin credință, fără fapte bune.Propoziția pecca fortiter, crede forties [11] rezumă teologia morală a lui Luther. Ceea ce contează nu este păcatul, care este inevitabil, ci încrederea în mila lui Dumnezeu, pe care credinciosul trebuie să o aibă înainte, în timpul și după păcat. Pentru Antinomianiști, ca și pentru Gnosticii din primele secole, omul „spiritual” este incapabil de păcat. Dumnezeu acționează în el, și fiecare acțiune, bună sau rea, devine o acțiune divină.
Se poate spune că Agricola a fost o figură marginală în Revoluția protestantă, dar nu se poate spune acest lucru despre anabaptism, care este una dintre cele mai cunoscute expresii ale așa-numitei „aripi stângi” a Reformei protestante. Anabaptiștii nu se limitează la exprimarea ideilor Antinomienilor, pe care le-au practicat în anii 1534-1535 în Münster, „Noul Ierusalim al Apocalipsei”, în cazul în care croitorul olandez Jan Bockelson, mai bine cunoscut sub numele de Ioan din Leiden (1509 -1536) a venit la putere, iar tapițerul Bernhard Knipperdolling (approx. 1500-1536) a fost făcut pârcălab.
Münster a devenit un fel de „oraș sacru” pentru „fiii lui Iacov”, care au trebuit să-L ajute pe Dumnezeu să stabilească Împărăția Sa prin pedepsirea „fiilor lui Esau”. Într-o atmosferă de teroare, posesia privată a banilor a fost desființată și au fost adoptate măsuri care vizează instituirea posesiei colective a bunurilor și poligamia obligatorie. Pentru a simboliza ruptura cu trecutul, toate cărțile din oraș, cu excepția Bibliei, au fost aduse în Piața Catedralei și au ars într-un foc de tabară. Orgiile și cele mai proaste obiceiuri sexuale au fost prezentate ca un „botez de foc”, care a trebuit să-l înlocuiască pe cel al apei. Ioan din Leiden a devenit rege al „Cetății sfinte”, în timp ce Knipperdolling, înarmat cu o sabie grea administra „dreptatea” prin decapitarea recalcitranților.
Comunitatea anabaptistă a fost reprimată cu fierul și focul catolicilor și luteranilor uniți, dar utopia nu a dispărut. Protestantismul „moderat” respinge metodele violente și extremiste ale anabaptiștilor din Münster ca eretice. Cu toate acestea, ceea ce este respins nu este substanța doctrinară, ci eșecul tragic al experienței. Münster rămâne un vis dezamăgitor pentru mulți protestanți, analog cu orașul Paris pentru socialiștii din secolul al 19-lea.
La scurt timp după 1540, în Emden, un centru din Frieslanda orientală, a luat ființă o altă sectă anabaptistă, cea a „Familiștilor” fondată de Hendryck Niclaes (1502 – approx. 1580) [13]. El a adunat în jurul său o comunitate clandestin organizată, sub numele de Familia caritatis (Familia Dragostei, Huis der Liefde), în care a fost profesat un panteism ecumenic practicând schimbul de mărfuri și iubirea liberă. Niclaes a întemeiat acest lucru pe principiul unirii mistice cu Dumnezeu având ca scop identificarea absolută a creaturii cu Creatorul și, prin acest principiu metafizic, a dedus că păcatul nu ar putea exista în inimile regenerate. El însuși s-a ținut pe sine drept al treilea și ultimul mare profet, după Moise și Isus. Misiunea lui a constat în descoperirea plinătății iubirii, lucrarea Duhului.
În Anglia, aceeași viziune asupra lumii a fost exprimată de sectele panteiste și libertine, care, în secolul al 17-lea, au reprezentat stânga puritană extremă, cunoscută sub numele de „Ranters” [14]. Împotriva „Ranters”, libertini și „hulitori”, Parlamentul englez a promulgat legea celebrului Act Blasfemiator din 9 august 1650, prin care toți cei care au considerat că actele de „omor, adulter, incest și sodomie” nu erau păcătoase, ci sancționate de Dumnezeu Însuși, vor atrage mânia legii. [15]
Promiscuitatea sexuală, nudismul și „dragostea liberă” au devenit un ritual fundamental în aceste secte. Datorită iluminării interioare, au spus ei, omul devine „îndumnezeit” și recuperează integritatea lui adamică, adică starea de nevinovăție de care se bucură Adam și Eva înainte de cădere. În acest sens, promiscuitatea sexuală și utilizarea în comun a femeilor este un punct fundamental al doctrinei anabaptiste, așa cum a observat teologul François Vernet [16].
Revoluția franceză
Utopia pan-sexualistă a însoțit, de asemenea, procesul revoluționar din 1789, când a trecut de la nivelul religios la cel politic. Data fatidică a Revoluției Franceze a fost 14 iulie 1789, ziua în care Bastilia a căzut – o cetate care revoluționarii au crezut că era plină de deținuți politici, dar unde se aflau, de fapt, doar șapte criminali de drept comun, printre care și marchizul Alphonse-François de Sade (1740-1814).
Numele marchizului de Sade, autor de romane pornografice, este legat de perversiunile sexuale. În realitate, el a fost un așa-zis „filosof” care, după ce a fost eliberat, a participat activ la Revoluție. La 1 iulie 1790 el a devenit un „cetățean activ” al facțiunii iacobine din Place Vendôme, care a intrat in istorie ca „Piața bătăilor”. La 3 septembrie 1792, în timp ce începeau faimoasele „masacre din septembrie”, el era numit secretar și, un an mai târziu, președintele facțiunii. Cetățeanul Sade a compus numeroase scrieri politice în timpul Revoluției, dintre care cea mai cunoscută este «Francezi, faceți încă un efort dacă doriți să fiți republicani» (Français, encore un effort si vous voulez etre républicains) [17]. În acest text, el a invitat poporul francez să pună în practică toate principiile din 1789 și să extirpe rădăcinile creștinismului: „O, voi, care aveți coasa în mână, dați ultima lovitură pomului superstiției”; [18] „Europa se așteaptă să fiți izbăviți imediat de sceptru și cădelniță.” [19] Ideologia este aceea de la 1789. Odată ce libertatea de conștiință și a presei sunt admise, a fost necesar a da tuturor libertatea (de exprimare) să acționeze. Dacă totul se poate spune, totul poate fi permis.
De Sade enumera ca realizări revoluționare următoarele: blasfemia, furtul, crima și orice tip de perversiune sexuală, incest, viol, sodomie: „nu a fost niciodată considerată pofta ca fiind o crimă (infracțiune) la oricare dintre națiunile înțelepte ale pământului… Toți filozofii știu foarte bine că declararea poftei ca crimă a fost din cauza impostorilor creștini”. [20] El imaginează construirea unor locuri, în toate orașele, unde „toate sexele, toate vârstele, toate creaturile vor fi oferite capriciilor libertinilor care vor veni să se distreze ei înșiși, iar supunerea cea mai completă va fi regula celor prezenți, cel mai mic refuz fiind pedepsit imediat de către cel care l-a suferit (refuzul)” [21].
Cineva poate în mod liber să dea curs impulsurilor și dorințelor, inclusiv cele de împerechere cu animale, deoarece nu există nicio diferență calitativă între oameni și animale: ambele se nasc, procreează și mor. Pentru Sade, viața nu este nimic altceva decât materie în mișcare. Moartea nu este mai mult decât o „transmutare” la temelia căreia este „mișcarea perpetuă, care este adevărata esență a materiei” [22].
De Sade nu doar propune ca țel final plăcerea individului, dar merge mult dincolo de acest lucru. El vrea să ne convingă că viciul este o virtute, că oroarea este frumoasă și că chinul este plăcere. În acest sens, viziunea sa asupra lumii este satanică. Diavolul la prima vedere pare un înger de lumină care urmează să fie adorat, dar va atinge triumful său final când va fi adorat în toată oroarea lui, făcându-ne să credem că suferințele din iad sunt o culme a plăcerii. Aceasta este filozofia care stă la baza celor „120 de zile ale Sodomei”, în cazul în care bărbați și femei, bătrâni și copii mici, mamele și copiii lor, și tații și copiii lor decid să practice incest, viol, coprofagie, necrofilie, și tot felul de aberații.
Fiecare diferență sexuală este distrusă. Scopul suprem este de a elimina toate diferențele și inegalitățile în scopul de a aduce societatea la haosul primordial. Noirceul, un personaj din (cartea lui de Sade) Juliette spune: „Vreau să se căsătorească de două ori în aceeași zi. La 10 dimineața, îmbrăcat ca o femeie, vreau să mă căsătoresc cu un bărbat; la 12, îmbrăcat ca un bărbat, vreau să mă căsătoresc cu un homosexual îmbrăcat ca o femeie” [23]. Toată „teoria de gen” este deja conținută în aceste cuvinte.
De Sade a petrecut ultimii ani ai vieții într-un azil de nebuni. Nechibzuința lui lucidă l-a făcut un profet al Revoluției. Erik Kuehnelt-Leddihn îl definește ca fiind „sfântul patron al tuturor mișcărilor de stânga”. Ultimele două secole au văzut planurile sale realizate, într-o mare măsură. Ceea ce încă nu s-a întâmplat este, probabil, parte din viitorul nostru. Îi suntem datori pentru că nu a ascuns niciunul dintre obiectivele Revoluției [25].
În timp ce a fost teoretizat pan-sexualismul revoluționar o dată cu de Sade, Revoluția franceză a început, odată cu introducerea divorțului, în 1791, un proces de reformă radicală a instituției familiei, reformă pe care Codul lui Napoleon o va extinde la întregul continent [26].
Socialismul utopic al De Sade și Charles Fourier (1772-1837), care, în cartea sa «Falansterul» a pledat pentru libertatea fără inhibiții a pasiunilor pentru a ajunge la cel mai înalt punct al evoluției sociale, a fost apoi depășit de așa-numitul „socialism științific” al lui Karl Marx (1818-1863) și Friedrich Engels (1820-1895).
Etnologul american Lewis Henry Morgan (1818-1881), pornind de la relațiile de familie existente între irochezii din America de Nord, a produs o istorie fantastică a familiei, urmărind originile unei mulțimi primitive, în care relațiile sexuale erau total promiscue și nu obiect al unor norme. Marx și Engels au subscris cu entuziasm la această idee materialistă care confirma teoriile darwiniste. Broșura lui Engels «Originea familiei, a proprietății private și a statului» (1884) este un atac asupra instituțiilor fundamentale ale societății, pentru a aduce utopic „societatea fără clase”, care este societatea în totalitate egalitară: fără familie, fără proprietate privată, fără Stat, fără Dumnezeu.
Revoluția Rusă
Revoluția rusă a adus Revoluția franceză la apogeu. În trenul sigilat care în aprilie 1917 a adus înapoi la Petrograd „revoluționari profesioniști”, împreună cu Lenin, Zinoviev și Radek a călătorit și Inessa Armand (1874-1920), membru al Comitetului Executiv al Partidului bolșevic, fondatoare a «Zhenotdell», „departamentul feminin” al partidului; o femeie care a avut încredere absolută în Lenin, iubitul ei. Ea a murit de holeră în 1920 și a avut onoarea de a fi îngropată în «Cimitirul Roșu» sub zidurile Kremlinului, împreună cu principalii protagoniști ai Revoluției. Numele ei este mai puțin remarcat decât al Alexandra Kollontai (1872-1952), dar influența ei asupra lui Lenin a fost, probabil, mai mare [27]. Inessa Armand și Alexandra Kollontai au pledat public pentru dragoste liberă și au luptat pentru introducerea divorțului și a avortului în Rusia. Ele au fost convinse că eliberarea sexuală era o premisă necesară pentru Înfăptuirea unei societăți socialiste. La 17 decembrie 1917, la câteva săptămâni după ce bolșevicii au venit la putere, a fost legalizat divorțul și, în 1920, avortul; a fost prima dată în lume când procedura a fost disponibilă fără restricții; prostituția și homosexualitatea au fost dezincriminate în 1922 [28].
Troțki a scris în 1923: „Prima perioadă distructivă în viața familiei este încă departe de a fi terminată. Procesul de dezintegrare este încă în plină desfășurare” [29].
Kollontai a scris în 1920, în a doua ediție a revistei «Komunistka»: „În locul familiei individuale și egoiste, se va dezvolta o mare familie universală a muncitorilor, în care toți muncitorii, bărbați și femei, vor fi tovarăși mai presus de toate. Așa vor fi relațiile dintre bărbați și femei în societatea comunistă. Aceste noi relații vor asigura pentru omenire toate bucuriile unei dragoste necunoscute în societatea comercială (capitalistă), de o iubire care este liberă și se bazează pe adevărata egalitate socială a partenerilor… steagul roșu al revoluției care flutură deasupra Rusiei și care acum este arborat și în alte țări ale lumii proclamă pogorârea pe pământ a raiului la care omenirea a fost aspirantă de secole” [30].
În Rusia și în Germania, în anii 1920 și 1930, tranziția de la Revoluția politică la revoluția sexuală a fost formulată [31]. În 1922, a avut loc o întâlnire la Institutul Marx-Engels din Moscova condus de David Ryazanov (1870-1938), pentru a examina conceptul de Revoluție culturală, o revoluție totală care ar implica omul însuși, natura sa, obiceiurile sale, profunzimea eului său.
Institutul Marx-Engels din Moscova a fost conectat la instituții similare născute în aceiași ani. În 1919, Dr. Magnus Hirschfeld, (1868-1935), a înființat la Berlin Institut für Sexualwissenschaft (Institutul pentru Sexologie), cu scopul de „normalizare” a homosexualității [32]. În 1921, Hirschfeld a organizat Primul Congres pentru reformă sexuală, ceea ce a condus la formarea Ligii Mondiale pentru Reformă Sexuală, o liga de coordonare a cunoștințelor despre creșterea activității sexuale. Grigory Batkis, director al Institutului din Moscova pentru Igienă Sexuală, a condus delegația sovietică la prima conferință a Ligii Mondiale pentru Libertate Sexuală.
În 1923, Felix Weil (1898-1975) a finanțat Erste Marxistische Arbeitswoche („Prima săptămână de lucru marxistă”), în orașul german Limenau. Succesul acestui eveniment l-au dus la fondarea Institut für Sozialforschung [33] (Institutul pentru Cercetări Sociale), condus între 1930-1958 de Max Horkheimer. Institutul din Frankfurt, o școală marxist-hegeliană din Frankfurt, a colaborat cu Institutul din Moscova pentru publicarea lucrărilor lui Marx și Engels.
În 1929, liderii politici sovietici au invitat un student al lui Freud, psihanalistul austriac Wilhelm Reich (1897-1957), pentru o serie de conferințe care au condus la publicarea lucrării sale «Materialismul dialectic și psihanaliza» la Moscova, textul fondator al așa-numitului „Marx-Freudism.” În aceasta, precum și în lucrările sale ulterioare, Reich a prezentat familia ca instituție socială represivă prin excelență, și a afirmat că nucleul fericirii este sexualitatea. Pentru el abolirea familiei și revoluția de la sex-negare la sex-afirmare erau necesare [34].
Reich, care a dedicat cea de a doua parte a Revoluției sexuale „luptei pentru viață nouă în Uniunea Sovietică”, a fost un mare admirator al creșei conduse de Vera Schmidt (1889-1937), înființată în 1921 în centrul Moscovei, unde copiii mici erau învățați despre masturbare și excitare sexuală precoce [35]. El afirmă: „munca ei a fost în întregime în direcția afirmării sexualității infantile” [36]. Troțki a sprijinit activitatea Verei Schmidt și ideile lui Wilhelm Reich. Revoluția sexuală a lui Reich a fost o parte esențială a revoluției permanente a lui Troțki.
Ca orice revoluție, cea bolșevică a avut, de asemenea, o dialectică internă. Cele două tendințe au fost cea al lui Stalin, care, deși nu renunța la teroare, în scopul de a păstra puterea, a fost forțat să modereze radicalismul revoluționar, iar cealaltă a fost a lui Troțki, care l-a acuzat pe Stalin de a fi trădătorul Revoluției [37]. Înfrângerea lui Troțki a marcat sfârșitul Revoluției sexuale în Rusia, dar eșecul ulterior al stalinismului în anii ’50 a adus victoria troțkismului, care s-a afirmat în lume, odată cu Revoluția din ’68.
Ideile lui Reich, dezavuat de Stalin, s-au răspândit în Occident și le-au întâlnit pe cele ale Școlii de la Frankfurt, ai cărei reprezentanți au reușit să ocupe locuri cheie în universitățile americane, precum Harvard, Berkeley și San Diego. Herbert Marcuse (1898-1979), cercetător al Institutului Horkheimer și autor al best-seller-urilor «Eros și civilizație» (1955) și «Omul unidimensional» (1964) a redus, așa cum a făcut Reich, natura umană la cedarea liberă în fața impulsurilor sexuale. Aceste idei au stat la baza unei revoluții culturale care nu a le-a compromis pe cele anterioare, ba chiar a dus la ceva mai rău: lacrimile unei generații care și-a pierdut nu doar ființa, ci chiar sufletul.
’68 a fost cea mai devastatoare dintre toate revoluțiile precedente, deoarece a atacat familia și a transformat viața de zi cu zi a societății occidentale. Astăzi, dimensiunea utopică a Revoluției ’68 a căzut, iar relativismul postmodern rămâne ca moștenire a sa, exprimată de intelectuali dintre care amintim pe Michel Foucault (1926-1984). Foucault a teoretizat importanța gândirii lui de Sade în lucrările sale din 1961 «Nebunie și civilizație: o istorie a nebuniei în Epoca Rațiunii» și, din 1966, «Ordinea lucrurilor: o arheologie a științelor umane». Gândirea lui, potrivit lui Thibaud Collin, „constituie fundamentul conceptual al lobby-ului homosexual/gay” [38].
Sub influența lui Foucault, americanca Judith Butler a fost una dintre primele autoare ale „teoriei genului”, care este ultima frontieră a ideologiilor post-moderne. Materialismul evoluționist rămâne filosofia subiectivă care vede omul ca materie în schimbare, fără un caracter propriu, capabil să fie modelat după dorință în conformitate cu dorințele și voința tuturor. Orizontul final este cel descris de De Sade și Reich.
Conciliul Vatican II și consecințele sale
O forță singură ar fi putut opri acest proces de dizolvare morală: Biserica Catolică. Dar între 1962-1965 Biserica Catolică, de asemenea, a cunoscut propria revoluție. Aceasta a fost Conciliul al II-lea de la Vatican.
În ajunul Consiliului convocat de Ioan al XXIII-lea, cei mai buni teologi catolici au compilat o schemă excelentă pe familie, care a fost aprobată de Papă și prezentată în sala sinodală [39]. Această schemă a confirmat cu claritate scopul căsătoriei și datoria familiei în lumea modernă, condamnând erorile larg răspândite în domeniul moralei. Dar la câteva săptămâni după începerea conciliului, schemele prezentate de către Comisia pregătitoare au fost eliminate de către episcopii și teologii din Europa Centrală, așa-numita Alianța Europeană („Alliance européenne”) [40]. Totul a fost refăcut de la început, și schema despre familie a fost înlocuită cu un nou document de lucru. Acest text, care a devenit constituția Gaudium et spes, a fost dedicat lumii contemporane, mai degrabă interesată să intre în dialog cu ea, decât să reafirme doctrina Bisericii împotriva ei. Nașterea și educația copiilor au fost plasate pe un plan secund, ca urmare a nevoii de dragoste între soți. Aceste nevoi de impulsuri și dorințe, potrivit unor teologi, nu puteau fi constrânse într-o „cușcă” juridică, dar ar justifica contracepția și coabitarea extra-conjugală. Ideea naturii a fost substituită cu cea a persoanei ca o realitate în transformare, în continuă schimbare. Rigiditatea a început să fie pusă în contrast de căldura și fluiditatea vieții; împlinind teoria lui Antonio Gramsci (1891-1937): primatul praxis-ului asupra teoriei, al vieții asupra adevărului, al experienței asupra doctrinei, așa cum mulți afirmă în domeniul teologic.
Nu am ajuns la exortația Papei Francisc Amoris laetitia (2016) peste noapte. 50 de ani au fost necesari, dar rădăcinile sunt acolo, în Conciliul Vatican II. Și Conciliul nu a făcut nimic altceva decât un compromis între doctrina Bisericii și teoriile anti-creștine ale Revoluției Culturale moderne. Astăzi, ceea ce este în joc nu este doar instituția familiei, ci existența unei legi morale absolute și imuabile. Patru Cardinali au recunoscut acest lucru și au cerut Papei Francisc a confirma cu claritate caracterul absolut universal și obligatoriu al legilor naturale și Divine. Dacă cineva permite călcarea moralei într-un punct, totul se prăbușește. Dacă morala decade, de Sade, Reich și Antinomianiștii tuturor secolelor triumfă.
Meditație asupra modelului Divin al familiei
În ultimii 50 de ani, criza familiei a căpătat dimensiuni înfricoșătoare. Această criză se bazează pe ideea că numai prin sexualizarea societății procesul revoluționar își poate găsi împlinirea. Ceea ce face situația mai gravă este că atacurile asupra familiei nu sunt doar externe, ci vin din interiorul Bisericii. Remediul este indicat de Papa Pius al XI-lea în enciclica Casti Connubii: meditați asupra ideii Divine a familiei și a căsătoriei și trăiți viața în conformitate cu acest model.
Meditația asupra modelului dumnezeiesc al familiei înseamnă contemplarea adevărurilor care reglementează universul: răsturnarea tezei conform căreia praxis-ul generează teoria; restabilirea supremației doctrinei, adică primatul platonician-aristotelic-tomist al contemplării asupra acțiunii; a trăi în conformitate cu acest adevăr. Împotriva neo-Antinomianiștilor, răspândiți în toată Biserica Catolică, trebuie să ne amintim că Magisteriul Bisericii fie acceptă întreaga Tradiție, teologică și morală, fie nu acceptă nimic din ea.
Tradiția include Sfânta Scriptură interpretată în mod corect – Sfânta Scriptură și Tradiția constituie cele două surse ale Revelației unice a lui Hristos, din care nici măcar o iotă nu poate fi schimbată (Matei 5,18); pentru că toate lucrurile create se schimbă, dar Dumnezeu este mereu același. Cuvintele Sale nu trec, legea lui nu se schimbă. Această lege este sculptată în inimile noastre și noi trebuie să cerem lui Dumnezeu ca cuvintele noastre să fie întotdeauna un ecou slab, dar credincios, al propriilor Sale cuvinte.
Mai presus de toate, este necesar ca noi să fim convinși că tradiția este un principiu vital în timp ce procesul revoluționar este orientat, și nu poate fi altfel, decât spre auto-distrugere. Refuzul procreării conduce la dispariție biologică; negarea creșterii copiilor, a educației – care este predarea valorilor tradiționale – duce la moarte. Astăzi, Europa este pe moarte, nu numai pentru că își ucide propriii copii, prin avort și contracepție, ci pentru că nu este în măsură să transmită – să predea – celor care se nasc, valorile care dispar zi cu zi.
În cartea sa «Dialectica naturii» (1883) Engels a proclamat acest principiu: „tot ceea ce vine în ființă merită să piară” [41]. Moartea, nu viața, este pentru el secretul universului. Moartea omenirii constituie, potrivit lui Igor Safarevic, inima și scopul socialismului [42]. Sade a exprimat același gând, celebrând omuciderea și sinuciderea. Sexualizarea societății este moartea societății.
Familia, dimpotrivă, în sine, conține viață. Viața fizică, în leagănul unui copil, care se multiplică; viața spirituală, exprimată de către părinți și copii uniți în rugăciune către Dumnezeu, Care poate face totul.
La Fatima, Maica Domnului a anunțat că Rusia își va răspândi ereziile în lume. Post-Troțkismul anarho-libertarian care domină astăzi în Occident și post-stalinismul naționalist, care s-a afirmat în Rusia lui Putin, au aceeași matrice ideologică. Mesajul de la Fatima este un mesaj împotriva oricărei forme de ideologie gnostică și egalitară, așa cum a fost socialismul în secolele 20 și 21.
Ultima apariție de la Fatima din 13 octombrie 1917, cea a Sfintei Familii, constituie, în acest sens, un manifest care însumează toate principiile noastre și care se opune tuturor erorilor din timpul nostru.
Autor: Roberto de Mattei
Sursa: anonimus.ro
Adauga comentariu