România întreagă e resemnată. Populația activă (ce contribuie la PIB) a intrat în hibernare. O hibernare care păstrează minimele funcțiuni de supra viețuire „pe criză“, dar care reduce până la nulitate inițiativa, decizia, viteza de reacție și mai ales acțiunea proactivă.
În răstimp, Nesimțirea atinge cote inimaginabile într‑o societate cu mândrii pseudooccidentale și înclinații declarativ‑capitaliste. O regăsim de la fetele promovate pe tv cu statut pretențios de vedetă și maneliștii nefiscalizați, care devin element de cultură națională, până la felul în care întreaga societate judecă banul public.
Vorbim despre banii publici și mai ales despre cheltuirea acestora de parcă vorbim despre banii nimănui. Avem o mare problemă de percepție, dar o și mai mare problemă de autoresponsabilizare. Prima vine din cei 50 de ani de comunism care au distrus proprietatea privată din România și au ras din conștiința și sufletul fiecăruia sentimentul și starea de spirit legate de proprietatea privată.
A doua vine din firea românească „lasă‑mă să te las“, regăsită și sub formă de „las’ că merge și așa“ sau „ce treabă am eu, să facă altu’, să facă șefu’ că de aia e șef“. Levantinismul și balcanismul au lăsat în sângele românului mai multă nesimțire și dezinteres decât romantismul și viața boemă ale capătului estic de Mediterană.
Nu avem simțul proprietății corect dezvoltat, care să ne facă să înțelegem că banii publici sunt banii noștri, ai tuturor. Sunt banii acestei societăți, munciți de noi toți; parte din munca privată a fiecărui angajat, antreprenor, firmă sau altă entitate economică din țara asta, vărsați într‑un buzunar comun numit vistieria statului (mai formal, bugetul public), drept pentru care a răspunde de banul public e deopotrivă o funcțiune a unora, dar mai ales o datorie a tuturor.
Din păcate, Nesimțirea a atins cote imaginate doar de cei care știu „să se descurce“ prin furt și înșelăciune.
Vă dau un exemplu care îmi îngheață sângele în vine de câte ori mă gândesc la el: zilele trecute, „Adevărul“ dezvăluia felul în care consiliile locale (județene, municipale sau orășenești) din diverse zone ale țării au furat bani din buzunarul comun, acoperindu‑se de justificări nesimțite.
Au inventat sporuri și venituri bănești substanțiale, la limita legii sau chiar în afara ei, dar cu siguranță dincolo de orice rămășiță de bun‑simț. „Sporul de zâmbet“, de parcă e anormal și dificil să zâmbești fiecărui om cu care te întâlnești. „Sporul pentru ținută“, pe care nici angajații de televiziune nu‑l au, dar îl au unii care plimbă dosare prin primării. „Sporul de ecran“, pentru toți funcționarii care, atenție, în secolul XXI, lucrează cu calculatorul! „Sporul de Xerox“, „sporul pentru ziua de naștere“, „sporul de praf de cretă“.
Două din ele arată nivelul redus de civilizare și mitocănia administrației românești. „Sporul de igienă și sănătate“, de parcă nu e firesc și obligatoriu ca fiecare om să‑și întrețină atât igiena, cât și sănătatea. „Sporul de acomodare după revenirea din concediu“ m‑a enervat cel mai tare, exprimând, după părerea mea, totala nesimțire cu care tratăm munca tuturor și existența buzunarului comun (bugetul) în care unii își bagă mâinile până la umăr.
După ce că la stat se muncește din an în Paște, „se rupe ușa“ de la serviciu cel târziu la ora legală de înche iere a programului, sindicatele țipă cu nesimțire să se majoreze salariile în timp ce „la privat“ an gajații strâng cureaua zi de zi, plătind și taxele la stat, ei bine, odată reveniți din conce dii, anga jații publici cu pricina (să ne înțelegem, nu toți) au tupeul să ceară bani pentru că, vezi‑Doamne, revenirea din concediu produce un șoc emoțional ce trebuie recompensat bănește.
Cu bani din buget, plătiți de cei care poate nu‑și permit nici să plece în concediu. Businessul trebuie să funcționeze non‑stop. Economia reală nu doarme și nici nu‑și plătește „acomodarea pentru revenirea la muncă“. Statul însă o face. Cu atât de mare nesimțire, încât e greu să o caracterizezi fără să jignești pagina albă imaculată a revistei și fără să‑i ofensezi cititorii.
Durerea mea însă e mai mare, dincolo de nesimțirea dezvăluită public sau ascunsă încă printre dosare neluate la puricat de Curtea de Conturi. Din ianuarie încoace, toți oamenii cu care vorbesc și care provin din economia reală – fie că sunt antreprenori, directori sau conducători de firme, ori angajați ai mediului de business – îmi transmit aceeași stare. Trist, dar adevărat: e vorba de resemnare. Parcă tot mediul de afaceri și‑a coborât capul în piept și, resemnat, nu mai face nimic altceva decât să aștepte.
Ce anume, nu știu. Poate o viață mai bună, poate „revenirea pieței“, ieșirea din hibernare sau poate scăparea de Nesimțirea care ne copleșește pe toți. Păcat că, deși muncim în economia privată, nu găsim de cuviință să ne comportăm la fel de atent cu „banii privați ai buzunarului nostru comun“. Bugetul public ne aparține. Dar când noi cădem resemnați în hibernare, bugetul e tocat de Nesimțire.
Daniel Apostol
sursa: moneyexpress.money.ro
Adauga comentariu