După părerea mea, redarea independenței profesorilor este obligatorie. Iar independența profesională nu poate fi reafirmată decât prin independență (și) economică. Eu cred că învățământul trebuie – în mod real, nu doar clamat – să constituie prioritatea zero a oricărei guvernări, din orice stat. El este temelia sănătății unei societăți, zăcământul vital, izvorul de apă vie, sângele unei națiuni. De aceea, dacă aș avea vreodată putere decizională în țara mea, reconstrucția societății ar începe de la baza ei – învățământul. Disprețul față de acest domeniu decisiv pentru sănătatea și progresul comunității este sursa degringoladei din toate celelalte. Nu poți avea generații instruite, specialiști, pionieri în domenii noi și, mai ales, nu poți avea caractere, fără profesori de calitate și fără educația din familie. Iar profesori de calitate nu poți avea dacă nu-i plătești suficient cât să nu plece în alte domenii, dacă nu-i respecți și dacă nu le oferi condițiile necesare. E ușor, așadar, de intuit, în această logică, unde trebuie să acționeze cei care vor să nimicească o societate: distrugerea învățământului și dezbinarea familiei. Cum distrug învățământul? Simplu: subfinanțare și discreditarea corpului profesoral prin umilire și oprobriu public generat de teze false. Dacă nu investesc în școli și țin salariile angajaților la un nivel neatractiv, voi determina un exod al inteligențelor către alte domenii, și atunci voi începe chiar să am și motive pentru acele false teze care postulează incompetența, indolența, lenea și parazitismul corpului profesoral. De altfel, idea stupidă că omul ar munci din patriotism, pasiune, altruism, datorie este de sorginte marxistă și a stat la baza utopiei „societății socialiste multilateral dezvoltate” cu rafturile goale.
Cu alte cuvinte, vrem ca oameni pricepuți, inteligenți, harnici și cu har să se „sacrifice” să ne educe copiii pe salarii penibile și la cheremul „grupurilor de părinți responsabili” (care întotdeauna știu ce e mai bine să facă școala pentru micuții lor einsteini), în loc să-și folosească abilitățile în activități cu mult mai bănoase, să-și deschidă propriile firme sau să lucreze ca angajați în sectoare de vârf, unde salariile sunt triple și nu vine niciun horodnicean la cancelarie să se burzuluiască la ei pe motiv că nu știu cine sunt el și cu Gigel, descendentul.
De mai mult de 12 ani, Legea educației naționale este încălcată încontinuu și nimeni nu are nicio problemă cu asta, dar suntem revoltați acum că profesorii fac grevă… „cum e posibil, dom’le, așa ceva?!” Procentul de 6% din PIB pentru învățământ nu a fost niciodată respectat. În schimb, cumpărăm rable zburătoare ca să ne luptăm cu Mongolia, plătim în avans arme oricum ineficiente, suportăm nevoile popoarelor învecinate și pretine, facem cadouri corporațiilor transnaționale…
Și cum ar putea fi folosiți acei bani, rezultați din eliminarea cheltuielilor de vasali, în cazul respectării Legii nr. 1/2011? Foarte simplu: programe și creșterea salariilor la un nivel care să atragă mințile luminate în educație. În niciun caz pentru implementarea nu știu căror ideologii alienate și infestarea creierelor tinere cu aberațiile nebunilor care vor să le distrugă.
Putem face asta? Nu, deocamdată nu putem, deoarece atacurile pentru disoluția națională sunt îndreptate, pe lângă învățământ și tâlhărirea resurselor naturale, către punctul nevralgic central: conducerea țării. Cum acolo fojgăie modele ale pramatiei care nu poate fi redresată de niciun profesor, în ciuda oricăror eforturi, arhetipul care ilustrează ideea de eșec educațional și școlar, ori exponenți ai rapacității indolente și slinoase pe care nici măcar mediul școlar nu o poate estompa, doar pe motivul că sunt agreați ca slugi de către mai-marii care ne spoliază, șansele sunt nule. Deocamdată!
Rolul școlii în societate nu mai este, în epoca actuală, acela de a forma caractere, de a pregăti „omul enciclopedic”, capabil să se adapteze oricăror provocări ale viitorului, oricăror condiții neașteptate, capabil să supraviețuiască oricăror calamități naturale ori sociale (cum, de fapt, se întâmplă acum) prin ceea ce deține în interior, nu în exteriorul efemer, supus intemperiilor. Gândirea critică a fost înlocuită de algoritmi, protocoale, șabloane, iar abilitățile, dobândite prin exercițiu, de „aplicații” ale dispozitivelor digitale; dacă se „taie curentul”, ni se înmoaie genunchii discernământului, ni se „taie” și înțelegerea lucrurilor, capacitatea de reacție și de decizie și, în final, demnitatea. Cu alte cuvinte, noi vrem să ne dezvoltăm musculatura nu prin exerciții fizice anevoioase, care durează, ci prin mișcări pe ecranul gestionat prin joystick. După părerea mea, acesta este un semn cert de alienare. Homeostazia generală și, mai ales, fiziologia creierului suferă grav de pe urma înlocuirii demersului activ, participativ, cu cel pasiv, contemplativ, dat de folosirea improprie a dezvoltării tehnologice. Ca orice instrument, digitalizarea este un fenomen benefic sau malefic, în funcție de cum este folosit și, mai ales, de cine îl stăpânește. Dați un creion unui arhitect și un alt creion unei maimuțe și veți obține rezultate diferite. Cum decidenții lumii nu au nevoie de caractere sau de semeni care gândesc, au inițiative ori se opun altora, ci au nevoie de maimuțe obediente, este naturală constatarea că instrumentele moderne nu sunt folosite în beneficiul umanității ci, din contră, pentru a o tâmpi ireversibil. Așa se face că rolul școlii în societatea actuală este deturnat – aș zice eu, în mod intenționat. Cetățenii „pragmatici”, „oameni moderni”, care nu-s obscurantiști, medievali, „pupători de moaște” ori tradiționaliști retrograzi, au învățat repede lecțiile curentelor ideologice vânturate la unison de mass-media „independentă”: școala nu le educă, nu le înarmează copiii, ci îi îndoctrinează și-i uniformizează, nu îi face să deprindă independență intelectuală, că-i nocivă, ci le trasează culoarele pe care au voie să circule, mai mult sau mai puțin conștient, cu gândirea care încă nu poate fi suprimată medicamentos. Așadar, școala nu mai este ca o liturghie zilnică și obligatorie pentru înălțarea spirituală și intelectuală a copilului, ci o instituție care ține loc de baby-sitter cât timp părinții sunt ocupați să facă bani sau să comenteze aprins ce li s-a mai zis la televizor.
Pentru mine, școala este un lăcaș sfânt și aș face orice să o readuc măcar pe piedestalul pe care era așezată pe vremea mea.
Autor: Răzvan Constantinescu
Adauga comentariu