Suveranismul nu e o boală. E o întrebare: «Cine decide pentru noi?»
Trăim vremuri în care cuvintele sunt tot mai des folosite nu ca să lămurească, ci ca să semene confuzie. Iar „suveranism” a devenit, în ultimii ani, un astfel de cuvânt: demonizat, golit de sens, împins în colțul ideologiilor suspecte.
Dacă spui că e firesc ca o țară să-și apere resursele, să-și controleze politicile interne sau să-și decidă singură direcția, riști să fii etichetat drept naționalist retrograd, putinist, eurosceptic sau „trumpist”.
A devenit aproape o vină să crezi că o națiune trebuie să aibă un cuvânt greu de spus în propria destin.
Dar hai să punem o întrebare simplă: ce înseamnă, de fapt, suveranismul?
Ce este și ce nu este suveranismul
În esență, suveranismul nu e altceva decât ideea că un stat are dreptul să decidă pentru sine – în limitele legii, ale moralei și ale interesului propriu. Nu e o ruptură de lume, nu e izolaționism. Nu înseamnă să ieși din Uniunea Europeană, nici să rupi alianțe sau să te întorci în anii ’30.
Înseamnă, pur și simplu, să nu accepți ca deciziile majore – de politică fiscală, de mediu, de securitate energetică sau alimentară – să vină impuse din afară, fără o dezbatere internă reală. E o formă de demnitate națională și de control democratic.
A cere ca pădurile tale să nu fie tăiate de companii străine, ca gazul și curentul să nu devină lux pentru propriii cetățeni în timp ce se exportă ieftin în alte părți, ca deciziile despre școală și spitale să fie luate aici și nu într-un birou de la Bruxelles – toate acestea nu sunt semne de extremism. Sunt întrebări legitime.
De ce a fost murdărit termenul
Și totuși, în spațiul public, suveranismul e tratat ca o molimă ideologică. Un cuvânt de care să te ferești dacă vrei să fii „de bun-simț”. Când spui „suveran”, ți se răspunde cu etichete: că vrei să ieși din UE, că ești populist, că ești manipulat de propaganda rusă sau că vrei dictatură sub tricolor.
Cum s-a ajuns aici? Simplu: pentru că e convenabil.
Pentru o parte a clasei politice europene, a pune sub semnul întrebării ordinea supranațională – cu birocrații ei, cu directivele care se succed la foc automat – este echivalent cu o amenințare la sistem. Iar pentru marile interese economice, ideea ca un stat să-și protejeze resursele e echivalentă cu un obstacol.
O țară cu prea mult control intern înseamnă reglementări, taxe, poate naționalizări, adică exact ce deranjează marile multinaționale.
Așa că nu e de mirare că a vorbi despre suveranism a devenit aproape tabu.
O luptă pentru sens
Există, firește, și suveranism prost înțeles. Există lideri care folosesc termenul ca paravan pentru autoritarism, corupție sau izolare. Dar să compromiți întregul concept pentru derapajele unora e ca și cum ai decreta că democrația e greșită doar pentru că unii au câștigat alegeri și au abuzat de putere. A arunca suveranismul la coș e o formă de gândire leneșă – sau interesată.
În realitate, suveranismul autentic n-are nicio legătură cu extremele. E compatibil cu apartenența la UE, cu cooperarea internațională, cu drepturile omului. Ce cere el este ca toate aceste lucruri să se facă în acord cu voința națională, nu împotriva ei. Nu e un „nu” categoric, ci un „hai să discutăm”.
Suveranismul nu e o modă, e o necesitate
Crizele ultimilor ani – pandemie, război, energie, inflație – au arătat cât de periculos e să fii dependent, vulnerabil și fără control. Țări considerate „civilizate” au descoperit brusc că nu pot produce nici măcar măști sau medicamente, că îngheață de frig pentru că nu și-au păstrat capacități energetice, că alimentele vin din ce în ce mai puțin de la țăranii proprii și mai mult din importuri instabile.
În aceste condiții, a cere suveranitate – economică, energetică, alimentară – nu e deloc o manifestare de extremism, ci o dovadă de luciditate.
A cere ca o țară să-și cunoască interesele, să-și cultive industriile și să aibă un cuvânt de spus în marile decizii care o privesc e nu doar legitim, ci vital. A cere ca educația și cultura să reflecte valorile comunității tale, nu agende impuse pe filiere obscure, nu e reacționarism. E instinct de conservare.
Concluzie: cine suntem și cine decide
Suveranismul nu e un slogan. E o întrebare: cine decide pentru noi?
Dacă răspunsul este „alții”, fără să mai știm cine exact, atunci nu mai vorbim de democrație. Vorbim de administrare la distanță. De consultanți care ne spun ce să facem și cum să trăim. De o globalizare care cere sacrificii doar celor mici, în timp ce cei mari își apără interesele fără rușine.
A fi suveran nu înseamnă să te izolezi, ci să ai coloană vertebrală. Nu înseamnă să spui «nu» lumii, ci să spui «da» demnității. Și dacă acest cuvânt – suveranism – le pute unora, e, poate, tocmai pentru că le miroase a ceva ce nu mai pot controla.
Autor: Razvan Bibire
Adauga comentariu