Întotdeauna, dar întotdeauna în istorie, lucrurile au mers cam la fel. Cineva a venit cu o idee „mare”, o promisiune de mântuire colectivă — civilizațională, morală, religioasă sau socială.
A spus: „Noi vă aducem libertatea, vă scăpăm de corupți, vă învățăm cum să trăiți bine.” Dar, ca orice dar otrăvit, a existat o condiție: „Trebuie să respectați regulile noastre.”
Și astfel a început jocul. Cei cu puterea reală — fie ea imperială, financiară sau ideologică — și-au crescut o clasă intermediară de yes-meni, obedienți și zeloși.
Aceștia au fost promovați ca „elite”: oameni „luminați”, „moderni”, „în pas cu vremurile”. În realitate, ei n-au fost decât biciul stăpânilor, folosit pentru a impune ordine și frică printre ceilalți.
Dar istoria are o ironie crudă: elita care biciuiește devine, la rândul ei, biciuită.
Așa s-a întâmplat în obsedantul deceniu al anilor ’50, când comuniștii au venit cu promisiunea unei lumi noi, drepte, fără exploatatori și fără „burghezii profitori”. Au spus: „Vom face dreptate socială!”.
Noua putere a trebuit să-și creeze propria elită: activiști, propagandiști, comisari politici, istorici de serviciu. Dar înainte de a-i urca pe aceștia, trebuia decapitată elita veche — cea interbelică, cea a profesorilor, avocaților, preoților, academicienilor. Erau „dușmanii poporului”, „reacționarii”, „burghezii putrezi”. Și au fost zdrobiți fără milă: închisori, deportări, umiliri publice.
Ceea ce e fascinant — și tragic — e că elita interbelică, în mare parte, își semnase singură condamnarea. În anii ’30, ea însăși privise cu dispreț „poporul”, cochetase cu ideologii autoritare și cedase libertăți fundamentale în numele „ordinii” și al „interesului național”.
Când comunismul a venit, n-a găsit o societate inocentă, ci una deja frântă moral: cu o elită care pierduse legătura cu cei pe care trebuia să-i lumineze.
Așa s-a închis cercul: elita veche, care odinioară biciuia poporul, a fost biciuită de elita nouă, la ordinele altor stăpâni. Iar poporul, prins la mijloc, a rămas cu cicatricile — și cu lecția neînvățată.
De fiecare dată, scenariul s-a repetat: o idee măreață, o elită obedientă, o masă tăcută și, la final, o prăbușire morală.
Autor: Răzvan Bibire
Adauga comentariu