Rătăcirile elevului „stânga nepartinică” în România maidanezilor corporatiști

Zilele astea am pierdut mult timp contrazicând fără menajamente vocile „stângii nepartinice” (care, desigur, e doar o voce – altă formă de existență materială nu are, și nici nu poate avea).



Dincolo de interesul personal (de care un „jurnalist de succes” ca Costey Rowgozeen poate cu bună dreptate fi bănuit), și de lașitatea unor oameni inteligenți care se prind într-un târziu de urâțenia sufletească a prietenilor lor TFL și nu prea au curajul să iasă din closet ca bătrâni urâți și înrobiți de rațiune, am fost silit să recunosc că retorica respectivă are rădăcini dincolo de falsa-conștiință individuală.

Aici vorbim despre o trăsătură psihologică comună vocilor respective, dar nu doar lor, și – cel puțin în contextul societăților moderne, instituționalizate – patologică: fobia conflictivității. Explicațiile posibile merg de la mari generalizări hegeliene/marxiste despre popoarele anistorice, trecând prin psihologia arhetipală (faptul că, împreuna cu Ceaușescu, pentru cel puțin o generație, a fost omorâtă și funcția paternală în educație; să-ți bazezi naționalismul pe dorința „unei țări ca afară” este echivalentul psihologic exact al formulei „up is down”), până la psihologia socială cea mai prozaică (unanimismul promovat tocmai de Ceaușescu, care a creat o presiune selectivă anti-naturală, neobișnuită în Europa în afară de Germania, înspre promovarea unor generații de yesmen patologici).

În orice caz, felul ăsta de a critica instituțiile în România este, în mod ironic, chiar cauza principală a nefuncționării lor: de ce să-i mai aduci președintelui pucist aminte că el are prerogative de mediator, nu de instigator, când, cultural, aproape fiecare român „educat” (adică: emasculat) este și el un mediator (visat)? Piața intelectuală trăiește într-o penurie cronică de instigatori, și nu mai ai ce media, fiindcă războiul cognitiv lansat de Occident (unde nu se teme NIMENI de instigare) intră în mentalitatea colectivă ca cuțitul în unt, și orice tentativă de rezistență e desconsiderată când nu începe cu scuzele de rigoare pentru faptul că exiști și că ai o părere ușor diferită.

Nefiind rasist, cred că nicio genă nu te obligă să fii Untermensch. Însă există o anumită cultură care te predispune la statutul de Untermensch. Și este exact cultura pe care o apără și o propagă atitudinea asta smart, teză-antiteză, a „stângii nepartinice”.

Și aici intrăm într-o altă zonă de analiză antropologică, cumva antropologico-metafizică, și abordăm o problemă delicată. Există o interpretare necanonică, dar des întâlnită, a ortodoxiei, care, după modelul ereziilor maniheene, împinge spre diabolic toată dimensiunea economică a traiului omenesc. Poate și sub influența bogatelor secte neoprotestante atât de active (până și în anumite medii… ortodoxiste!) și a unui monahism trendy dar superficial, mulți ajung la concluzia că ar fi în sine „necurat” să faci bani. Maniheismul, ca orice puritanism, pornește de la o poziție de supralicitare morală, și imediat scoate din ea cele mai diabolice îndemnuri către păcat: dacă oricum nu contează, decât să fac foame predând la liceeni, mai bine mă duc la „corporație„, deși acolo studiile mele n-au nicio valoare ca conținut, doar ca certificat de aspirații la statutul de burghez, și știu că voi fi spălat pe creier, abrutizat de „proceduri„ și de „team building-uri„, reeducat inclusiv în sens moral, politic, uneori chiar și religios. Dacă dreptatea divină e cu totul absentă din sfera economică, neutralitatea axiologică a liberalismului este ipso facto justificată teologic, nu există regimuri politice mai rele sau mai bune, creștinismul pe plan material devine o simplă igienă morală pusă în slujba unei religii ortopractice cu puține deosebiri față de crezul mozaic. Sau de budism. Sau de satanism.

Păi nu, nu e bine. Hristos alungase vânzătorii din templu. Cine-i tolerează, n-are cum să-i fie ucenic. Dar anestezia s-a instalat. Vocea „stângii nepartinice”, care probabil n-ar fi rămas tăcută văzând că vreun prieten se lasă fascinat de o sectă primejdioasă, cooptat de un grup infracțional, sau se înfundă în consumul de droguri, nu s-a făcut auzită când prietenii au dezertat spre emigrarea economică, sau spre acel exil interior în lagărul de reeducare anglosaxon numit „viață corporatistă”. Între timp, s-a ivit – cel mai clar pe maidanul bucureștean – că lumea corporatistă este o sectă primejdioasă (are toate caracteristicile sociologice aferente: modificarea limbajului, schimbarea obiceiurilor de consum, favorizarea endogamiei sectare, etc., etc.), iar corporațiile sunt grupuri infracționale (fără cea mai subțire umbră de respect față de constituția țării unde activează, „negociind„ permanent legislația la care sunt supuse, etc.) și că consumul statutar exacerbat promovat de sociabilitatea corporatistă este un drog puternic, creator de dependență și de slăbiciune morală.

Corporația e mama vitregă a acestui tineret român care, pe plan arhetipal, n-a avut tată (din motivele – cumva neclare – abordate mai sus), și și-a renegat mama pentru că „ea a fost manipulată de PSD” – recte: pentru că nu are cum să-i ofere un iphone de Crăciun din pensia ei mizeră – deși (și aici, lepădându-ne de sentimentalisme ieftine, chiar responsabilitatea mamelor, a părinților, trebuie subliniată) aceasta este ideea fericirii (iphone-uri și vacanțe în străinătate) în care și-au crescut copiii. Să nu uităm că tineretul decăzut de la maidan de cineva a fost crescut. Cu intenții, desigur, foarte bune. Și cu metode dezastroase. Și cu rezultatele pe care le vedem acum.

Acum – acum că e prea târziu –, vocile „stângii nepartinice„ au întrezărit fața adevărată a „prietenilor„: grimasa hidoasă a mutantului dezrădăcinat, profund nefericit, mâncat de sentimentul goliciunii lăuntrice, și dispus la cele mai crunte răzbunări împotriva propriei mame și propriului popor. Au recunoscut discursul tineretului fascist, idealist din lipsa de înțelegere a realității, maximalist din imaturitate, masă de manevră providențială pentru toți Pinocheții lumii. Și tac.

Tac și pentru că, într-un trecut recent, încă părea că prietenii corporatiști sunt „de stânga„. Fiindcă erau (aproape) la fel de vocali când era vorba de protecția mediului (o miză apolitică per excellentiam, instrumentalizată de toate fascismele istorice), de drepturile țiganilor (bineînțeles fără să-i întrebe nimeni pe țigani – Untermenschi simpatici – dacă ei chiar „drepturi„ vor, sau nu cumva spitale, școli și un salariu minim din care poți trăi), de drepturile homosexualilor (adică de posibilitatea de a organiza gay prides with no gays, România neavând cultură gay), etc.. Și era atât de confortabil să fii „de stânga„, că-ți furniza și un sentiment plăcut de coolness rebelă, și o mare siguranță socială de facto, fiindcă, cu excepția câtorva oligofreni gen Mândruță, de fapt, nimeni n-a bănuit niciodată „stânga„ de socialism. Erau zile frumoase, în care îți puteau practica cultul „normalității„ (recte: unanimismul moștenit din epoca Ceaușescu) împreuna cu viitori puciști, cu probitatea în calda matrice conceptuală a lui G.M. Tamás și sufletul în raiul anti-totalitar al arhanghelilor Tismi și Pata. Darwinismul social, care de fapt era deja substanța de bază a acestei conviețuiri dubioase între lupi și miei, părea bine justificat: îți îndrăceai propriul popor de dimineață până seară, dar nu în calitatea sa (folcloric respectabilă) de popor, ci ca adunarea confuză a „homofobilor„, a „rasiștilor„ și a „înapoiaților„ (cum li se spunea atunci, în crâșmele respective, credincioșilor lui Hristos).

Și a văzut Dumnezeu în ce păcat căzuse „stânga nepartinică„, și i-a trimis pedeapsă. Poporul înapoiat a votat. Și, curtat de o amplă paletă de fascisme asortate (ortodoxismul euro-compatibil și neoliberal de la ANR, xenofobia trendy de la PRU, etc.), ignorând magistral aceste ocazii excepționale de a-și arăta fibra homofob-rasist-obscurantistă, a votat pentru partidul care, în țara cea mai săracă din UE, propunea prima creștere salarială din tot deceniul. Și s-au ridicat „prietenii„ frumoși și liberi – in corpore cu toată corporația, inclusiv conducerea străină – împotriva acestui scandal, împotriva nesimțitei lor mame precare, care îndrăznește să accepte „pomeni„ de la niște corupți neagreați de Frau Merkel. Și prin comportamentul lor stradal (aducându-și copiii – ceea ce nu cred că s-ar fi riscat în Chile la protestele de susținere pentru Allende – și câini – ceea ce, și în țări perfect democratice, te expune la amenzi usturătoare, dacă nu chiar la bătaie – și glumind cu poliția), au arătat clar că nu se consideră ca o opoziție; că ceea ce uniți vor să salveze este, de fapt, statul – nu republica ruinată de Băsescu, nu democrația reprezentativă, ci statul profund corporatisto-securist, statul serviciilor și al DNA. Și, într-o clipă, logica „stângii„ neoliberale a strălucit în toată splendoarea ei: „e ok cu dictatura judecătorească, fiindcă pulimea homofobă și rasistă oricum nu merită nici un drept de vot, e ok să fie și ei supuși nedemocratic la dictatele Berlinului, cum am acceptat și noi, la corporație, autoritatea stăpânului pay-roll-urilor. Cine nu vrea să facă foame, să vină la corporație, în loc să se vaite după pomeni electorale.„ Au devenit brusc foarte clare motivele din care – cum afirmam de ani de zile – Critic Atac este doar o variantă stilistică a În Linie Dreaptă. Nu din greșeală coabitează ei în același maidan. Maidanul ne spune adevărul „stângii„ (nesocialiste și antinaționale) românești – soră geamănă a celei din Ucraina.

Vezi și tu, „stânga nepartinică„, neprihănito: hic Rhodus, hic salta.

Autor: Modeste Schwartz