Dacă aș lua în serios mecanismul democratic, ceea ce bineînțeles nu fac nici în vis, pentru ca ar însemna să-l asociez dreptății sociale, cinstei și nobleței, atribute de care este privat din proiect, dar admițând ca aș face-o prin absurd, trăsătură cu care a fost dăruit din belșug, lucrul care m-ar împiedică sa candidez, pe lângă faptul că sunt creștin, cu tot ce implică această dimensiune, de exemplu validarea Puterii de sus în jos, adică dinspre cer spre pământ, nu de jos în sus cum promite mincinos mecanismul democratic, ar fi disprețul imposibil de ascuns, masiv și ineluctabil pe care alegătorii îl au pentru nefericiții aleși.
Cumva este firesc. În termenii jocului democratic, mămosul “eu te-am făcut, eu te omor” se traduce prin “eu te-am votat (ți-am dat Puterea), eu te înjur de mamă”. Ceea ce era cunoscut ca lez-majestate și pedepsit cu exilul sau moartea în vremea regilor, devine o obligație morală de rutină când vine vorba de președinți, senatori și deputați. Din punctul acesta de vedere înalt, doar dictatorul, cu umilele sale puteri, mai salvează ceva din demnitatea care ar trebui sa fie asociată Puterii.
Ce trăsături sufletești, ce suferință interioară trebuie sa traverseze cineva pentru a se oferi sub pretextul investiturii democratice înjurăturilor, scuipatului și urii generale? Dacă o campanie electorala se elaborează azi după trucurile promovării unui produs, nu e neașteptat ca alegătorul sa reacționeze precum un consumator nemulțumit (pleonasm). Președintele e o ciorbă de burtă în care voma alegătorului e dovada de simț civic.
Ar trebui ca psihologii, psihiatrii și psihanalistii să facă un braimstorming pentru a da un nume acestei perversiuni care ii împinge pe unii dintre semenii noștri sa se sacrifice devenind obiectul bășcălie generale. Vechile canoane bisericești ar trebui aduse la zi cu păcatul acesta de moarte: “Am păcătuit, părinte, am candidat…” “Grav, fiule, foarte grav, te așteaptă o pocăință grea.”
Autor: Radu Iliescu
Adauga comentariu