Radu Iliescu: „La noi oralitatea, atât cât a mai rămas, e un nucleu ocrotit de Biserică şi poate, pe ici pe colo, în verbul unui ţăran”

Rămăsese să abordez într-un text separat un răspuns la provocarea: de ce ar vrea o forţă politică dintr-o ţară orientală să blocheze accesul fetelor în învăţământul public? Între timp, după cum anticipam, această întrebare merge la pachet cu: de ce ar vrea aceeaşi forţă care se revendică de la Coran să interzică muzica occidentală şi accesul la mass-media? Vom vedea că răspunsurile sunt la fel de înrudite ca şi întrebările, şi la fel de diferite ca reflexele pavloviene declanşate în minţile noastre spălate. Poate şi pentru că agenţii de spălare sunt tocmai învăţământul, muzica şi mass-media. Dar să nu anticipăm.
Hai să vedem ce s-ar întâmpla dacă într-o ţară europeană, levantină ca a noastră sau occidentală, unui grup de copii li s-ar refuza accesul la şcoală şi ar fi constrânşi să rămână pentru totdeauna acasă. Ar fi o tragedie, pentru că aceştia ar pierde orice contact cu cunoaşterea, nu-i aşa? Dacă şcoala ar avea monopolul formării oamenilor, răspunsul ar f indubitabil afirmativ. Totuşi, chiar şi în situaţia în care părinţii lipsesc de acasă în cea mai mare parte a zilei, bunicii sunt la azil iar restul familiei nu există din cauză de avorturi multiple, copiii nu ar fi lipsiţi de acces la cunoaştere. De fapt, singurul motiv care mai ţine în picioare şcoala de masă europeană, cu marile probleme inventariate de pedagogi de-a lungul timpului, este acela că alternativa la ea este de 1000 de ori mai rea: mass-media.
Şi totuşi, ce anume ar urmări cineva care să închidă uşa învăţământului public pentru o categorie de copii? Dacă vă gândiţi la Afghanistan, fete şi aruncarea lor la ignoranţă înseamnă că o campanie de manipulare care nu-i de azi de ieri vă piratează mintea cu succes. Pentru că acest tip de decizie este luat în multe ţări orientale, vizează nu doar fetele şi scopul este cu totul altul. În lumea noastră, fireşte, părinţii care iau pentru copiii lor decizia de a face homeschooling, sub nicio formă nu i-ar lăsa pe micii heruvimi pradă celuilalt nucleu de diseminare a formării care este mass-media. Cel mai adesea, europenii care sunt dezamăgiţi de şcoală sunt şi de televizor şi în bună măsură şi de internet. Ei aleg să se implice personal, uneori în mici comunităţi.
În Orient însă, şcoala are o alternativă pe care încă n-a izbutit s-o asasineze: cultura orală. Ceea ce în Occident a dispărut odată cu tiparul în Renaştere şi generalizarea învăţământului obligatoriu, ceea ce la noi a supravieţuit până prin anii 50-60 ai secolului XX, când folcloriştii umpleau caiete la sate (ultimii ţărani asimilabili bibliotecilor vii din Europa încă mai trăiesc în Levant), în Orient mai există în locurile neinvadate de turişti şi urbanizare. Iar principalul suport al culturii orale este omul a cărui memorie n-a fost coruptă de suportul cuvântului scris. Oricât de greu trebuie să fie de înţeles celui care nu e familiarizat cu antropologia, cultura orală vie nu-i totuna cu ignoranţa, după cum nici cuvântul scris şi proliferarea imaginilor în postmodernitate nu-s atribute inevitabile ale cunoaşterii.
Fireşte, pentru omul postmodern, dresat să vadă în şcoală (pe care din experienţa proprie o urăşte) singurul mecanism de transmitere a cunoaşterii, iar din alfabetizare (căreia îi preferă de departe imaginile) singura cale spre ştiinţă, ideea că lumea ar putea fi organizată cu mai mult folos în jurul oralităţii produse şi receptate personal – pur şi simplu nu poate fi concepută. Numai că în Orient lucrurile stau aproape întotdeauna altfel. Dacă ne uităm cu atenţie, cei mai mulţi dintre trimişii lui Dumnezeu au ignorat cuvântul scris ori l-au folosit pentru operaţiuni periferice. Iar dimensiunea intelectuală a profetului-analfabet nu este pusă la îndoială.
Şi acum, în Islam, în condiţiile în care textul sacru organizează fiecare aspect al vieţii, există obligaţia învăţării lui pe de rost şi a utilizării lui în rugăciunile zilnice, un exerciţiu care consolidează impecabil memoria practicanţilor. Contracte de milioane de dolari se încheie prin înţelegere verbală şi se pecetluiesc cu strângere de mână. O cultură impregnată de o puternică oralitate şi care are grijă ce anume vehiculează această oralitate: mă uitam cu ani în urmă la reclame pentru produse destinate femeilor pe un canal arab din Golf, când am constatat, de exemplu, că apariţia niciunei femei nu venea să sublinieze mesajele. “Pentru că nicio femeie nu trebuie umilită în acest fel”, mi-a explicat un prieten arab. O cultură atentă la nuanţe şi care consideră că este nedelicat să instrumentalizeze o fiinţă vie, concretă, pentru a vinde parfumuri sau haine.
Este foarte uşor pentru noi să credem că decizia talibanilor de a nu mai permite accesul fetelor la şcoală are la bază ură şi dispreţ la adresa acestora, condamnarea la ignoranţă, transformarea femeilor de mâine în obiecte. De fapt, după cum deja intuim, circumstanţe complet diferite şi percepţia diametral opusă a rolului femeii pot sta în spatele unei astfel de decizii. Într-o cultură orală încă vie, impregnată cu sacru, cei care o conservă concomitent o transmit, deci copilul este scăldat în ea de dimineaţă şi până seara, în toate momentele vieţii. Dacă îi refuzi accesul la şcoala europeană şi la mass-media, cultura va trăi prin cei care i se dedică (reciproca e valabilă, dacă toată lumea participă la cele două instrumente europene, cultura tradiţională se va stinge ineluctabil). Aceste lucruri le ştim de fapt foarte bine, iar cei care au observat sunt departe de a fi nişte proşti.
O cultură vie este o bogăţie perpetuă pe care noi, postmodernii pustiiţi interior, nu o putem înţelege. Ipostaza unor oameni care locuiesc în case de lut, acoperite de paie, cu covoare ţesute manual şi haine făcute de ei înşişi, cu aproximativ atâtea obiecte în interior câte aveau europenii medievali de exemplu, fără salarii, fără asigurări medicale, fără concedii aiurea, din munca lor, dar care concomitent sunt teribil de bogaţi, adică cu acea fericire săţioasă aproape netulburată la care noi nici nu visăm, ei bine această ipostază a umanităţii este inacceptabilă pentru noi. Am vrea, dacă s-ar putea, să le inducem poftele şi anxietăţile noastre, să muncească la patron, să plăteasca TVA, să şomeze, să facă grătare, concedii la Paris şi în Dubai. Ca să putem în sfârşit să-i exploatăm şi să-i umilim ca pe noi înşine.
O civilizaţie în care femeia lucrează pe piaţa muncii cot la cot cu bărbatul suferă de două tare imposibil de vindecat: salarii mai proaste din cauza abundenţei forţei de muncă şi imposibilitatea perpetuării unui tip uman din cauza înlocuirii mamei cu mass-media şi sistemul de învăţământ. Sunt lucruri pe care, la nivel de civilizaţie, le ştim prea bine. Aruncarea femeilor în meserii destinate bărbaţilor nu a adus decât un plus de precaritate pentru toată lumea (compensarea prin cumpărături înlocuind chivernisirea femeii care “ţinea casa”), iar una din cauzele conflictului dintre generaţii este aceea că părinţii au transmis mult mai puţin copiilor decât au făcut-o sistemul şi tehnologia.
O lume care încă mai este vie spiritual are tot interesul să se apere împotriva agresiunilor modernităţii după ce le înţelege adevărata natură, rămânând imună la propagandă. Şcoala publică, muzica modernă şi mass-media sunt factori de agresiune, adevăraţi şerpi constrictori care se insinuează lent şi apoi îşi încolăcesc victima, o strâng până o sufocă. Mesajele acestora sunt moderniste, vicioase şi tâmpite. Dacă viaţa unui om s-a aflat şi se află sub influenţa lor exclusivă, nu trebuie să fii profet ca să afirmi că e clişeizat, vicios şi cretin. Orientul nu mai are iluzii în privinţa efectelor modului de viaţă occidental şi reacţiile de refuz au cu totul alte motive decât cele care ne-au fost induse nouă pavlovian.
O să-mi ziceţi : dar cine mai face aşa ceva în afara talibanilor? Gesturile lor nu sunt singulare, dacă nu ajung în mass-media este pentru că nu putem totuşi hitleriza totul, are şi propaganda posibilităţile ei. Dau un singur exemplu: pentru foarte mulţi însă nu este un secret faptul că China cenzurează pe scară largă multe dintre producţiile intelectuale occidentale (se merge chiar până la crearea unui “internet paralel”, controlat de oficialităţile chineze). Cu ani în urmă am citit un roman imbeciluţ al unui autor chinez care a publicat în Franţa: Dai Sijie, Balzac şi micuţa croitoreasă. Povestea este scurtuţă: undeva în China profundă o fetiţă dintr-o familie săracă citeşte Comedia umană şi într-o zi pleacă din sat în Shanghai pentru o viaţă mai bună. N-a fost publicat niciodată în Extremul-Orient, iar explicaţia cenzurii comuniste a fost tranşantă: nu vrem să vedem două sute de milioane de adolescenţi luând drumul marilor oraşe. Altfel spus: nu orice îmbiere are dreptul să circule, nu vrem să ne aruncăm lumea în aer.
Este foarte uşor să cenzurezi şcoala europeană, muzica europeană şi mass-media europeană, cu condiţia să ai o cultură orală amplă şi bogată în care imersiunea să fie asigurată. Nicio versiune de homeschooling (deloc facil de organizat) nu se compară cu o astfel de balenă intelectuală, spectaculoasă şi ocrotitoare. Agentele acestei culturi din care n-a mai rămas nimic comparabil în Europa sunt exact mamele şi bunicile, adică cele care asigură perpetuarea unui arhetip uman, cu condiţia să-l recreeze copil cu copil. O lume statică, ale cărei valori sunt conservate şi care-şi retrăieşte spiritualitatea din leagănul fiecărui prunc şi până când oamenii se întorc la Dumnezeu, este una în care femeile sunt acasă (şi la propriu, şi la figurat).
Acest lux noi nici n-am putea să-l contemplăm, pentru că femeile culturii noastre sunt în majoritatea lor golite interior, dacă mâine ne-ar trece prin cap să le trimitem pe toate acasă, cele mai multe s-ar agăţa disperate de televizor. Şi asta pentru că la noi oralitatea, atât cât a mai rămas, e un nucleu ocrotit de Biserică şi poate, pe ici pe colo, în verbul unui ţăran care se încăpăţânează să trăiască. Dar ceea ce pentru noi nu mai există ca posibilitate, poate fi făcut de alţii care n-au fost spoliaţi ca şi noi de adevărata bogăţie, care este cea interioară.

Autor: Radu Iliescu