Ilie Sărăcie: “Mesajul meu pentru profesori este următorul: Statul român, aşa cum v-am spus, în foarte multe domenii, nu mai poate continua abordările pe care le-a avut. Şi, de exemplu, în Educaţie, în aceşti ani, printr-un pachet de măsuri, am scăzut normele didactice ale profesorilor, prin diferite derogări, prin scăderea normelor, am scăzut numărul de copii în clasă şi, cu toate aceste lucruri, am crescut şi salariile, poate nu la nivelul la care ar fi trebuit, n-am văzut, din păcate, o îmbunătăţire globală a sistemului de învăţământ şi vedem, în afară de greşelile decidenţilor politici, că în foarte multe locuri, de exemplu, între nota la clasă, pe care un elev o primeşte şi e foarte bună, de altfel, şi nota la examenele care se dau, Bacalaureat sau Capacitate, este o diferenţă foarte mare. Şi înseamnă că este şi o problemă care ţine de responsabilitatea multor profesori”.
Citesc şi recitesc acest şir de grozăvii şi-mi amintesc de vorba unui ardelean pasionat de tehnologie pe care o rostea de fiecare dată când îşi cumpăra un aparat sau o sculă: Ce ştie să facă? De aceea zic şi eu: ce anume îl califică pe Ilie Sărăcie să emită judecăţi şi evaluări referitoare la actul didactic şi rezultatele lui? Când anume a învăţat Ilie Sărăcie pe vreun copil vreo disciplină şcolară, sau măcar pe un câine să aporteze mingea de tenis? Care sunt experienţele lui didactice, dacă nu directe, atunci prin ricoşeu?
În 1997 m-am angajat în învăţământ. Salariul meu nu atingea 100 de dolari americani. Am dat primele meditaţii, la care am renunţat pentru că îmi induceau stări suicidare. Cel mai fericit eram când elevii nu veneau la meditaţii, sau când chiuleam eu. Îi admir pe cei 5-6% dintre colegii care fac şcoală după şcoală, e un sacrificiu la care nu am putut consimţi. Dar am avut repede a doua slujbă, pentru că din meseria de profesor n-am putut trăi exclusiv decât într-o noapte, când am visat că sunt doar profesor. În rest, am avut întotdeauna două slujbe.
Aşadar, în aproape 30 de ani de carieră de piatră n-am putut trăi din munca pentru care m-am pregătit. Şi vine azi un păcălici cu faţă de paznic de noapte şi spune: am făcut, am dres, v-am dat, dar “n-am văzut, din păcate, o îmbunătăţire globală a sistemului de învăţământ”. Cu ce anume voiai să vezi? Cu programe din ce în ce mai anemice? Cu elevi ale căror minţi au fost colonizate de vizual şi digital? Şi mai ales, când? Pentru că în 30 de ani plata facturilor, a ratelor pentru o locuinţă şi coşului zilnic a fost o problemă recurentă. Abia de 2 ani a fost un pic mai bine.
În Occident profesorii nu fac meditaţii pentru că nu au nevoie. După 4-6 ore de şcoală, visul unui profesor nu e în niciun caz să meargă acasă şi să mai facă 2-4 ore de şcoală. Vrea să citească, să meargă la un simpozion ştiinţific, să se joace cu copiii lui, să meargă în parc, la teatru, la o activitate de voluntariat, în grădina şi livada familiei. Nu e nevoie de meditaţii, numai sărăcia te poate împinge la această formă de umilinţă profesională. Eu sunt împătimit de citit, apoi mai scriu un pic, sunt traducător împreună cu soţia mea, sunt grădinar şi am patru copii. Când vine câte o propunere de meditaţii refuz fără să reflectez. N-am vreme de irosit pentru asta.
Într-o Românie ideală, care să nu fie condusă de nişte maimuţe scăpate la mitralieră, un prim-ministru ar fi spus: “Dragi profesori, ne cerem iertare că la o generaţie după revoluţie încă nu avem posibilitatea să vă plătim la nivelul mediei în educaţie a Uniunii Europene. Ne cerem iertare pentru faptul că vă cerem aceleaşi performanţe la jumătate de preţ, asigurându-vă că ţara apreciază faptul că nu sunteţi jumătăţi, ci profesori întregi, cu nimic inferiori colegilor voştri francezi sau germani sau italieni. Ştim că respectul pe care-l aveţi pentru Şcoală vă face să lucraţi cu întreaga voastră capacitate, şi vă asigurăm că nu e departe ziua în care salariile voastre vor fi cu adevărat europene.” Pentru că înainte de a pretinde, trebuie să oferi.
Acesta era, fără urma unei exagerări, discursul care trebuia livrat profesorilor. Ţara nu şi-a făcut datoria, dar voi trebuie să v-o faceţi şi mulţi o faceţi cu prisosinţă. Seriozitatea interioară, dragostea pentru lucrul bine făcut, simţul desuet al onoarei sunt motoare mai înalte şi mai nobile decât salariul. Niciun guvern nu a fost capabil printr-o plată corectă să motiveze corpul profesoral. Doar cuminţenia, cinstea şi implicarea unor oameni care cândva au fost elevi de elită (marea calitate şi marele defect al profesorilor, am tot scris despre asta) au dus în spate, atât cât s-a putut, Şcoala Românească. Cea în care nişte sferturi de om călare pe o reformă şchioapă dau azi cu barda.
Amenajările interioare sunt pe bani europeni, mâncarea e la preţuri europene, combustibilii sunt la preţuri europene, discuţia despre învăţământ începe de la salarii europene. Educaţia nu se pretinde pe caiet, ca carcaletele de la ieftinache. În ultimii 2 ani am văzut destui profesori care spun că e bine în Educaţie, salariile sunt bune (chiar dacă net inferioare faţă de cele ale colegilor din UE), deci putem face treabă. Dar în 2 ani nu se repară ce s-a sugrumat în 30 decât în mintea înghesuită a unui prim-ministru de strânsură. De aceea întrebarea care ar trebui să şi-o pună toţi cei care-l ascultă este una fundamentală: ce ştie să facă Ilie Sărăcie?
Autor: Radu Iliescu
Adauga comentariu