Când învăţământul a trecut de la structura pe trimestre la cea pe semestre, profesorior nu li s-a părut nimic ciudat. Ba chiar unii au găsit să se bucure, facem două închideri în loc de trei. Când semestrele au fost abandonate în favoarea “modulelor”, nu s-a mai bucurat nimeni. S-au pierdut dintr-un foc tezele semestriale, care sunt evaluări sumative. Nicio carte de metodică a niciunei discipline nu ia în calcul eliminarea acestui tip special de evaluare care acoperă o arie semnificativă în predare. Este pur şi simplu o variantă de neconceput. Nu poţi înlocui teza trimestrială/semestrială cu nimic pentru că nu există niciun substitut. Efortul elevului de a recapitula în vederea unui micro-examen este în favoarea lui şi ilustrează mai bine decât orice capacitatea de a lucra cu volume de informaţii semnificative.
Avem de câteva decenii un liceu din ce în ce mai slab. Rata imensă a abandonului universitar poate fi corelată măcar parţial cu cei patru ani de liceu în care elevul este prea puţin solicitat şi format intelectual. Noua formulă de împărţire a anului şcolar face ca parcursul liceal să fie şi mai irelevant. Ca efect secundar, notele vor fi şi mai mari. O notă mică se “topeşte” printre note mari şi impactul ei la media unică anuală poate deveni nesemnificativ. Într-o structură de tip trimestrial, nota are mai multă greutate pentru că ponderea ei în cadrul mediei creşte. Avem o mulţime de medii anuale de 10 care în mod normal ar fi fost 9,33 sau 9,66 în structurile anterioare ale anului şcolar. Concomitent, elevul este mai puţin pregătit pentru că evaluările sumative au fost înlăturate. Note mai mari pentru elevi mai slabi, avem ceea ce s-a dorit.
Reforma vine cu noi idei: să ţinem elevii în şcoală până la 17. La 14 elevii sunt fierţi, cei mai mulţi merg acasă pentru a trage un pui de somn. Noi vrem să le prelungim programul cu trei ceasuri. De ce? Primul efect pe care-l văd este dispariţia temelor pentru acasă. Un elev serios are doar de câştigat dacă revede materia după ore. Doar că la 18, când va ajunge în camera lui, va fi praştie. Doar o pasiune supraomenească pentru studiu , dublată de o putere care întotdeauna a fost rară, îl va face să deschidă o carte sau o culegere de probleme. Câţi mai au azi aşa ceva?
Nu cunosc iniţiative de reformă care să nu fie tot atâtea cuie în sicriul învăţământului românesc. Mai nou, la concursurile pentru titularizarea profesorilor de limbi străine trebuie concepute exerciţii care implică tehnologii digitale. Am scos din programă literatura franceză, nu mai predăm decât limbă şi (un pic de) civilizaţie, însă suntem solicitaţi buluc să predăm digitalizare. Deci Hugo şi Molière sunt irelevanţi, dar trebuie să-i convingem pe cei mici că fără digital nu există învăţare. Eu nu mai sunt profesor de limbă şi literatură franceză, sunt profesor de limbă şi digitalizare franceză. Din vreme în vreme tot soiul de instituţii mă solicită să redactez liste cu materiale necesare pentru elevi. Fac liste de cărţi. Mi se spune să scot din ele. Tai tot ce poate fi mai bun şi mai interesant. Apoi nu primesc nimic. În schimb sunt solicitat să menţionez într-un tabel când vreau să-mi ţin orele în laboratorul cu roboţi, imprimantă 3D şi tablă conectată la internet. Allez vous faire foutre!
Autor: Radu Iliescu
Adauga comentariu