R. ANDRIESCU: “…de ceva vreme am impresia că am nimerit greșit planeta”

…mergem gheboși, încovoiați și cu privirea în jos, purtând în ghebele noastre toată idioțenia multicoloră a unei lumi destrămate de secole, suntem orgolioși, dezechilibrați, instabili emoțional și psihic, sufletele noastre le tragem după noi prinse în lesă, le mai scoatem din când în când prin parcuri, în fața casei sau al blocului că să-și facă nevoile în văzul tuturor în timp ce zâmbim complice, după care adunăm tot rahatul ăla lăsat în urmă și-l aruncăm scârbiți la gunoi, vomitând după primul colț, ni se pare că le știm pe toate, că, credința în Dumnezeu ne va salva și vom merge în rai, când de fapt suntem niște agramați spiritual, niște analfabeți emoționali, că tot ceea ce vrem sau credem că suntem se regăsește reflectat într-o oglindă murdară, proiecția mizeră a modelului care suntem chiar noi…

…în vanitatea noastră imberbă, ne considerăm speciali (auzi la ei…speciali…speciali pe dracu să ne ia), credem că dacă toleram culturi, credințe, orientări sexuale deviante, sau obiceiuri străine nouă, asta ne definește ca națiune, ca popor, ca entitate națională distinctă, că, dacă suntem urmașii lui nea Traian și a lu’ nea Decebal asta ne face deosebiți, speciali, unici…man, MEDIOCRITATEA e apanajul nostru suprem, lauda noastră eternă, laurii putreziți de mult pe căpățânile noastre fără păr, beiiii… luați-le pe toate astea, legați-le cu un șnur alb și unul roșu, ca pe mărțișoare, și lipiți-le de reverul hainei, să vadă tot poporul cam cât de mișto și cool suntem…și ieșiți frate pe ștrase și faceți grevă sau meeting spontan, să vă dea la televizor în prime-time… ediție specială, scris mare cu roșu pe burtieră…că doar atât se poate, că doar de atâta suntem în stare… oricum nu ne bagă nici dracu și nici Dumnezeu în seamă, asta pentru că suntem invizibili, neînsemnați și penibili…

…suntem geniali, perfecționiști, nu ne putem compara cu nimeni, avem generații de aur și generații de sacrificiu…asta de când existăm noi pe aici, generații care s-au înmulțit și au procreat la rândul lor alte generații la fel ca ei, transmițând gene care nu ne aparțin, care ne ucid meticulos cu fiecare generație mai performantă ca cea anterioară iar când ne privești nu vezi decât măști în spatele altor măști care au în spate alte măști, care la rândul lor nu mai ascund nimic…

…am ajuns în punctul în care sensul nu mai are sens…cândva, a l’epoque, toate aveau un sens, un drum de la care nu se abătea nimic, oamenii erau veseli, liniștiți, zâmbitori, unii chiar iubitori, acum…am ajuns o lume de frustrați, da, de frustrați…o lume în care dacă am crezut că ne vom părăsi pe noi înșine vom găsi the promise land… și l-am găsit…fix in the middle of nowhere…fix in curul lui.

Autor: R. ANDRIESCU