Profitorii de „libertate”

Singura condiţie necesară pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic!” (Edmund Burke)

După două decenii de la momentul euforic al ruperii lanțului totalitar, apatia și resemnarea au refăcut cătușele care încep să atârne tot mai greu. Deziluziile ne împing într-o formă de indiferență civică, iar realitățile înconjurătoare ucid orice perspectivă.

Cum a fost posibilă o decădere atât de dramatic și de vertiginoasă? Ce a mai rămas din idealul revoluționar? De fapt, ce putem să mai aniversăm zilele acestea? Doar decăderea unui dictator? Însă sistemul care l-a propulsat unde este? Și cei care l-au construit unde au dispărut?

E o certitudine faptul că eliminarea lui Ceaușescu nu a fost urmată și de o prăbușire a sistemului. Ceea ce diferențiază momentul 1989 din România comparativ cu alte țări foste comuniste este faptul că pe plaiurile carpatine comunismul nu a suferit o explozie! Așa cum s-ar fi așteptat! Revoluția română a determinat doar o IMPLOZIE a acestuia. El nu a dispărut, ci s-a disipat…Intrând într-o normalitate dubioasă!

În schimb, a dispărut spiritul civic revoluționar, deoarece REFORMA a înlocuit revoluția, iar CONSENSUL a fost socotit mai util decât protestul. Ca atare, cetățeanul a intrat în con de umbră, statul luându-i locul. Aceasta pentru faptul că întărirea instituțiilor a avut prioritate în fața exigențelor unei democrații cu adevărat participative. Drept consecință, cetățeanul a devenit util doar o dată la patru ani!

Asistăm, în schimb, la o democrație guvernată de indivizi cu moralitate precară și profil civic incert! Greșeala care se face în mod sistematic de două decenii este de a contesta prezența în spațiul public a acestor persoane! Ignorând faptul că ele nu sunt o creație ex-nihilo (din nimic), ci un produs al unui sistem. Ceea ce ar fi trebuit să fie contestat sunt chiar principiile care permit producerea și reproducerea unor asemenea figuri politice.

În orice democrație normală obiectul contestării nu ar trebui să îl constituie comportamentul unor indivizi sau grupuri, ci sistemul care îi naște! Adică, exact ceea ce nu am făcut până acum!

Ignorăm în mod fatal faptul că într-o societate democratică libertatea favorizează mai mult amplificarea Răului decât anihilarea lui! Mai ales dacă „oamenii de bine” stau în expectativă. Acum două decenii strigătul de libertate nu a fost urmat de o continuă luptă pentru victorie decisivă. Am sperat că libertatea și democrația se vor construi de la sine! Iar acum vizionăm cum ”profitorii” de libertate defilează prin fața ochilor noștri cu figurile lor mediocre…

Suntem nevoiți să reluăm de la capăt o luptă pe care o crezusem câștigată! Însă, mai avem voința de reconstrui o societate civilă care este vitală pentru reconfigurarea regulilor democratice?

Deocamdată, am rămas cu amintirile a ceea ce ar fi putut fi…Și înotăm într-un prezent anost la a cărui contribuție ne-am adus fiecare dintre noi partea! Fiindcă, nu-i așa, și TĂCEREA reprezintă o formă de răspuns!