Președintele și șantajiștii săi

Uneori mă întreb ce-aș face, în primul rând, dacă aș fi în locul lui Klaus Iohannis. În locul acestui mare președinte inert care, mai recent, a devenit și un miștocar de gust îndoielnic. „Tocmai EL!” (ca să-l parafrazez); cel complet lipsit de simțul umorului și de aceea atât de inautentic când apelează la ironii.



Îmi pun această întrebare din dorința de a-l înțelege cât de cât și de a nu accepta pe nemestecate versiunile aparențelor nefavorabile care circulă în legătură cu domnia sa.

Desigur, pentru succesul jocului, ar trebui să-mi asum și trecutul său. Cel puțin pe acela zăbrelit de umbre defăimătoare, dezvăluit în presă, cu case dobândite discutabil și cu participarea la prezidențiale înlesnită de manevrele oculte ale lui Florian Coldea și de complicitatea mucilaginoasă a Liviei Stanciu.

Dacă aș fi Președintele României, prima mișcare asupra căreia m-aș concentra, nenegociabil și cu orice risc, ar fi să mă eliberez de sub presiunea oricărui potențial șantaj. Un președinte șantajabil înseamnă un dublu impostor: el nu mai e el ci șantajiștii săi, el nu îi mai reprezintă pe cei care l-au votat ci pe șantajiștii săi.

Dar cum să te eliberezi de aceia care au comis abuzuri pentru tine și cărora le datorezi ascensiunea ta de azi? În primul rând, ar fi moral? Și, apoi, ar fi posibil?

Simplificând la maximum labirintul, o abordare ar fi să cauți pe cer steaua ta polară și să faci orice, urmând-o, numai să nu te învârți în cerc. Steaua mea polară, dacă aș fi președinte, ar fi libertatea mea de conștiință. După ea m-aș ghida și, pentru păstrarea ei permanentă în câmpul meu vizual, m-aș lupta fără compromisuri.

Căci Constituția României, la articolul 29, spune: „…Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”.

Celor doi îndatoritori otrăviți menționați anterior, Coldea și Stanciu, s-a adăugat, după alegerile din decembrie 2014, și zeloasa Kovesi. Devenită, între timp, din al treilea picior al mesei, punctul de sprijin prin intermediul căruia domnul Iohannis – Arhimede și-a propus să răstoarne pământul rotundei (încă) Românii.

Acest trio, acum, pare a-l fi captivizat pe domnul președinte. Nu spun eu asta, din subiectivismul pe care mi-l recunosc și cu care încerc să lupt în fiecare articol, ci faptele domnului președinte (sau, mai degrabă lipsa acestora) prin care ar fi trebuit să reacționeze la erori grosolane ale celor trei.

Multă vreme Coldea a fost conducătorul din umbră al DNA (poate mai este și acum). Nu a contestat niciodată, nici el și nici instrumentul Kovesi, dezvăluirea lui Tolontan. ”Florian Coldea stătea cu picioarele încrucișate și lungite pe masă. Pe cap avea o pălărie din aceea de cowboy, cum să v-o descriu, de stil texan, cum purta George Bush”, povestește magistratul.

Pălărie texană? Adjunctul SRI e neoconservator?, întrebăm în glumă. Magistratul se uită chiorîș la noi. Spera că sîntem oameni serioși.

Insistăm pe Coldea. Chiar așa de prezent este magul operațional al SRI în acțiunile DNA? ”Pe Coldea l-au văzut zeci de procurori și ofițeri judiciari! El apărea aproape zilnic într-unul din birourile din DNA, care îi fusese pus special la dispoziție”. Asta cînd? ”Pînă să înceapă scandalul cu Udrea, din ianuarie. Acum a mai rărit-o. […] Nu vă e clar că unele dosare vin cu analiza SRI? În mod normal, SRI oferă informații, nu face liniile de gîndire ale urmăririi penale”.

În plus, Coldea a apărut în denunțurile cuplului Cocoș – Udrea ca făcând jocuri politice, poliție politică, trafic cu bani negri, dirijați către o anumită televiziune prietenă. Mai recent, Daniel Dragomir apare în înregistrarea lui Dan Zorella declarând că, la răscumpărarea ziariștilor răpiți în Irak, Florian Coldea ar fi sustras, în beneficiu propriu, o importantă parte a sumei respective.

Nicio acțiune de verificare a acestor ipotetice abuzuri nu a fost deschisă de instituțiile îndrituite ale statului. Iar la toată această pasivitate instituțională, cel puțin suspectă, președintele Klaus Iohannis a adăugat propria sa pasivitate de stâncă, ca un gir.

Cât despre Kovesi (acțiunea plagiatul, acțiunea cucuveaua mov, acțiunea Black Cube, dosarul RCS/RDS, dosarul ROMGAZ) și despre Livia Stanciu (cazul Rarinca, cazul Gutău, „parteneriatul” ICCJ cu DNA), înglodarea președintelui în nisipurile mișcătoare ale propriilor sale dependențe de cele două doamne este evidentă și jenantă.

Vor zice unii că așa e dânsul, mai inerțial în latura sa contemplativă. Scuza asta nu se verifică însă, deloc, când vine vorba de adversari cu risc mai mic pentru propria lui siguranță. Nu s-a sfiit să-l facă pe Ponta și penal și plagiator (chiar înainte de verdictul final), să-l terfelească pe Tăriceanu numindu-l „individ” și amenințându-l cu justiția (aici), să-i refuze lui Dragnea dreptul constituțional de a fi ales și numit etc.

Ce să însemne această dublă măsură prezidențială decât abaterea stridentă (și, cred eu, forțată de șantajiștii săi) a președintelui de la rolul de arbitru și de garant al bunei funcționări a autorităților publice.

Am explicat pe larg, în alte articole, de ce am convingerea că în adâncurile sale machiavelice Klaus Iohannis dorește intens să scape și de Coldea, și de Kovesi (de Livia Stanciu a scăpat, deja, trecând-o pe linie moartă la CCR) și să planteze în locurile acestora persoane pe care el să le controleze și nu ele pe el (cum se întâmplă acum). Dorește, dar îi e frică să acționeze acum, tranșant, impotriva lor. Se teme de instrumentarul lor de șantaj și nu vrea să riște.

Desigur, în multe situații de dramatism extrem, „lucrul bine făcut” înseamnă așteptare, pregătire, slăbirea vigilenței adversarului, administrarea loviturii de grație la momentul oportun, de risc minim pentru succesul acțiunii. Poate că într-o astfel de logică își gândește Klaus Iohannis acest prim mandat. Poate că e vorba de răbdare și tenacitate, nu de lașitate. Există, însă, un risc imens: acceptând, din rațiuni de oportunitate, prea multe compromisuri și abateri de la liberul arbitru și propria conștiință, să nu te trezești într-un final deformat și pervertit iremediabil.

Revenind la întrebarea „ce-aș face eu, în primul rând, în locul lui Klaus Iohannis”?, răspunsul ar fi unul fără echivoc: aș încerca, cu orice risc, să scap de șantaj și de șantajiști. I-aș demite imediat pe cei doi, prezentând în paralel poporului faptul că o fac cu gândul la binele său, cu dorința de a fi președintele pe care el l-a votat și nu un președinte surogat, tras de sfori de păpușari fără scrupule.

Aș încerca să-mi recâștig libertatea de a gândi ce-i bine și de a spune ce gândesc.

Cum să fiu Președintele României și să-mi reprim indignarea publică față de cazul Gutău? Cum să tolerez atâtea procese pierdute la CEDO de țara mea, de bugetul ei și, pe deasupra, să consimt să mai și elogiez sistemul ăsta juridic atât de defectuos? Cum să bag capul în nisip când Ministrul Justiției din țara mea spune că drepturile omului sunt un lux și cum să amuțesc complice în fața condițiilor de exterminare din închisorile românești, în fața perspectivei ca mii de compatrioți (oare nu sunt și președintele lor?) să moară în următorii 2-3 ani cu zile în aceste temnițe lugubre iar, pe deasupra, țara să mai fie și amendată cu 80 milioane de euro pe an pentru sălbăticia administratorilor ei?

Domnule președinte Iohannis: aceste tăceri încurajatoare, aceste susțineri deșănțate ale unor instituții de forță hipertrofiate reprezintă doar câteva dintre consecințele șantajului la care sunteți supus și pe care nu cutezați a-l curma.

A venit timpul să ieșiți din ambiguitate. Și spre binele dumneavoastră, din perspectiva istoriei, dar, mai ales, spre binele românilor.

Căci nu cred că sunteți așa cum vă înfățișează preferințele și orbirile dumneavoastră. Nu puteți fi așa!

Sursa: Contele de Saint Germain