La puține zile după prima alegere a domnului Traian Băsescu în funcția de Președinte al României, am ținut la Fundația „Nicolae Titulescu” din București, în prezența unui public numeros și distins, o conferință în care apreciam că respectiva alegere nu este o victorie a democrației, ci a neo-cezarismului, anticipând că autoritar-populismul celui care avea să fie un „președinte-jucător”, va dăuna grav României. În ce măsură am avut dreptate îi las pe cei de azi să aprecieze.
Când Președintele Traian Băsescu a lansat „strategia marilor licurici” și a proclamat nașterea Axei Washington-Londra-București, creind impresia că așează România în mod absolut pe coordonatele neo-conservatorismului transatlantic, am elaborat o analiză care conchidea că respectiva axă se termină, de fapt, la Moscova. Ideea era aceea că alinierea noastră exclusivă, ostentativă și unilaterală la agenda americană, primită mai degrabă cu răceală de „licuricii euro-atlantici” și cu abia disimulată iritare de protagoniștii Europei germane, este mai mult retorică și că, prin supraîncălzirea parteneriatului strategic româno-american, este menită să servească mai degrabă Rusiei decât României. Prognoza a fost confirmată. Recente „scurgeri” de informații din arhivele contraspionajului olandez, indicând colaborarea cel puțin antedecembristă a fostului președinte român cu serviciile secrete sovietice, par a-i oferi și o explicație „instituțională”.
După ce SUA l-au salvat pe fidelul lor aliat bucureștean de consecințele referendumului prin care fusese demis din funcția de Președinte al României, vice-președintele american Joe Biden i-a făcut acestuia o vizită pe final de mandat. Cu acel prilej, la o conferință comună de presă, pe fondul aprecierilor superlative referitoare la conlucrarea cu domnul Băsescu, oaspetele i s-a adresat direct pentru a-l asigura că Washingtonul îi va simți absența. Într-un comentariu de la vremea respectivă, am tradus aceste cuvinte ca pe un mesaj care spunea că America își încheiase socotelile cu românul și nu mai dorea să audă ceva despre el.
Este evident că Traian Băsescu nu a avut o interpretare similară. Primind cu justificată revoltă semnele abandonului extern, precum și pe cele, mult mai dureroase, ale schimbărilor de macaz operate de către foștii săi subordonați interni, Președintele-jucător de altădată le-a strigat de le-au țiuit urechile celor de care crezuse că se folosește dar care, în realitate, l-au folosit, că, deși nu mai este președinte, a rămas jucător. Intoxicat cu otrava trădării, cel care decapitase cu securea justițiar-populismului elitele naționale, le-a comunicat „licuricilor” mai mari sau mai mici, locali sau globali, asemenea unui alt Alexandru Lăpușneanu, că de se va scula pe mulți îi va popi și el.
Astfel, a trecut masiv la devoalarea mizeriei din justiție și serviciile secrete, riscând să compromită instrumente pe care prietenii „licurici” contează în opera de guvernare a României. A denunțat corupția cercurilor de afaceri străine, punând astfel în pericol capacitatea acestora de a-și maximiza profiturile prin sărăcirea României. A condamnat ingerințele puterilor străine în afacerile interne ale României, dând apă la moară curentelor naționaliste, altminteri denunțate ca făcând jocul Rusiei. A creat un vehicul politic – PMP – care, beneficiind de talentul său combativ, părea să aibă capacitatea de a intra în Parlament și de a influența acolo, în mod necontrolat, jocurile politice dâmbovițene.
Președintele Emil Constantinescu, de îndată ce i s-a spus să tragă pe dreapta, s-a conformat fără crâcnire. Neputând accepta să își vândă țara dar înțelegând că nu are nici suficiente resurse spre a o salva, s-a retras în liniștea Olimpului academic. După ce a pierdut alegerile din 1996, Președintele Ion Iliescu, fără a reclama vreun act de trădare, a făcut drumul la Canossa și abia apoi a revenit în funcție, îngrijindu-se să distingă între a prezida și a guverna. Președintele Traian Băsescu, asemenea unor omologi din țări vecine pe care nu îi mai numesc, după ce s-a bucurat de coabitarea cu peștii mari în acvariul puterii globale, crezându-se egalul acestora, a vrut fie să îi sancționeze pentru ingratitudine, fie să își caute propriul drum fără a ține seama de avertismentele lor.
Așa se explică, fără îndoială, dezvăluirile din arhivele olandeze. Foarte bine articulate, ele oferă o imagine aptă a-i omorî de invidie pe cei mai mari adepți ai teoriei conspirației; imagine care se pliază impecabil pe toate prejudecățile cognitive turnate de decenii în mințile românilor. Nu pot spune că informațiile care în zilele din urmă ne-au fost servite pe masă sunt exacte. Nu pot nici afirma că sunt false. Pe de altă parte, nu vreau să speculez pe marginea lor. O vor face cu certitudine alții.
Ceea ce mi se pare demn de subliniat acum este că, în măsura în care relația Băsescu-KGB ar fi fost reală, ea era cunoscută dinainte de decembrie 1989, de către chiar statele NATO care au sprijinit ascensiunea lui Traian Băsescu iar apoi menținerea lui în prima demnitate de stat a României. Cum au folosit aliații României informația până în acest moment, când Traian Băsescu nu le mai este de trebuință? De ce nu au divulgat-o înainte ca presupusul agent al unui stat terț, Rusia, care dacă nu le era neapărat adversar nici prieten nu le era, să ajungă în fruntea statului român și să controleze instituțiile acestuia care, printre altele, depozitau secrete euro-atlantice? (S-ar putea să găsim aici una din explicațiile decorării șefilor respectivelor instituții în străinătate.) Câteva răspunsuri foarte plauzibile nu sunt greu de formulat.
Dacă informațiile sunt false, este datoria guvernului olandez să le infirme. Altfel, tăcerea ar putea fi luată drept confirmare. Ca membru NATO și UE, deci ca stat aliat, Olanda nu poate lăsa în circulație o asemena știre calomnioasă, care în cel mai bun caz subminează încrederea între aliați. Or, deocamdată guvernul de la Haga tace.
Dacă informațiile sunt corecte, Olanda trebuie să explice românilor dar și celorlalte națiuni euro-atlantice, cum le-a gestionat și de ce, avându-le, a facilitat sau, cel puțin nu a denunțat, accesul unui presupus agent al fostei URSS la vârful unui stat aliat.
În oricare din aceste situații, fostul Președinte-jucător al României joacă astăzi un rol perfect de material didactic. El ne permite să învățăm lecția amară a felului în care marile puteri ale lumii înțeleg să îi trateze pe „prietenii” de care nu mai au nevoie.
Indiferent ce ai face, nu există protecție împotriva acestui cinism hegemonic. Cei care și astăzi mai contează pe scutul de protecție oferit de străinii în serviciul cărora își distrug țara și își elimină compatrioții, trebuie să vadă că singurul scut pe care pot conta este acela al unei conștiințe curate. Cei care astăzi mai cred că România trebuie să accepte o conducere străină întrucât toată clasa politică românească este coruptă și incapabilă a guverna țara, au ocazia să constate cât de cinici și imorali sunt străinii care ne cer libertatea în schimbul unei iluzorii bune guvernări.
Că informația este adevărată sau falsă, ea a fost lansată cu un singur scop: acela de a compromite o persoană care, dincolo de păcatele ei, potrivit Constituției a personificat România (descalificarea lui este, de aceea și descalificarea noastră), pentru a o reduce la tăcere și a le permite să se descotorosească de ea celor care s-au folosit de ea până la a ajunge a nu le mai fi de trebuință. Cine nu va învăța această lecție o va sfârși pe eșafodul propriei trădări, strivit sub disprețul comun al celor care l-au cumpărat și al celor pe care i-a vândut.
PS Acest text nu se vrea o condamnare a domnului Traian Băsescu. Eu sunt un luptător iar nu un judecător. Am luptat cu Traian Băsescu și l-am criticat în chiar momentele în care se bucura de o maximă susținere internă și externă. Nu pot lovi însă în adversarul căzut. Eu apăr o cauză și anumite valori dar nu eu sunt acela prin care vine dreptatea în lume. Dreptatea este revenirea la echilibrele primordiale stricate prin faptele noastre nesăbuite și căile ei sunt în afara controlului nostru direct. Mai devreme sau mai târziu, dreptatea se va face. Până atunci nu putem aspira decât la justiție. Adică la restabilirea respectului pentru contractul nostru social și național. În acest scop unitatea noastră trebuie să primeze. Inclusiv prin iertarea și recuperarea celor rătăciți.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog
Adauga comentariu