Prăbuşirea Europei

Semnele catastrofei cu care se va confrunta sistemul economic european sunt din ce în ce mai numeroase. Scenariile“de groază”, care până nu demult existau doar în paginile unor ziare şi discuţiile din culoarele unor conferinţe investiţionale sau economice, au devenit o parte integrantă a discursului public al politicienilor şi economiştilor care reprezintă instituţii financiare importante. Ar fi greşit să ne concentrăm asupra unui singur fenomen ce prevesteşte sfârşitul sistemului economic actual, pentru că astfel am putea crea involuntar senzaţia existenţei unei singure probleme, a unei singure crăpături în edifi­ciul economiei globale. Problemele, implicit crăpăturile, sunt multiple şi fiecare prezintă un pericol real. Toate ştirile importante din ultimele zile au o pronunţată tentă negativă, iar peisajul informaţional general este mai pesimist ca niciodată, ceea ce nu înseamnă că lucrurile nu se pot înrăutăţi. Lucrurile se pot înrăutăţi şi se vor în­răutăţi, în ciuda incantaţiilor optimiste care sunt rostite zilnic de prompteriste, analişti şi politicieni.

Recentul raport analitic al Goldman Sachs trebuia să fie o lectură destinată în exclusivitate clienţilor instituţionali ai acestei bănci americane, dar pe căi nebănuite a ajuns în domeniul public. Conţinutul raportului este atât de pesimist, iar limbajul este atât de cinic, încât un jurnalist american a reuşit să sintetizeze conţinutul acestuia într-o singură frază: “vine sfârşitul lumii, deci haideţi să profităm de pe urma lui!”. Problemele semnalate de Goldman Sachs sunt foarte serioase şi printre ele se numără: creşterea anemică a economiilor europene, deficitele bugetare mari, dificultăţile de finanţare a datoriilor publice, expunerea mult prea mare a băncilor europene faţă de criza datoriilor suverane, eşecul măsurilor de austeritate şi deficienţele procesului decizional la nivel european. Din perspectiva băncii americane, atât Europa, cât şi China se vor confrunta cu probleme deosebit de serioase din punct de vedere economic. Deşi nu împărtăşim opinia analiştilor de la Goldman Sachs în privinţa perspectivelor negative ale economiei chineze, suntem absolut convinşi că toate prognozele sumbre referitoare la economia europeană se vor îndeplini.

Până nu demult, discuţiile despre destrămarea zonei euro erau considerate o veritabilă erezie de către “lumea bună” a economiştilor, politicienilor şi jurnaliştilor economici. Doar personaje marginale aveau tupeul să sugereze că euro va dispărea sau că zona euro îşi va modifica drastic componenţa din cauza crizei economice. Până la urmă, industriaşii germani care susţin plecarea Germaniei din zona euro şi-au exprimat opinia prin intermediul unui articol semnat de Hans-Olaf Henkel şi publicat în Financial Times. Prin acest articol, fostul lider al principalei organizaţii de lobby a industriei germane a reuşit să schimbe direcţia discuţiilor despre viitorul uniunii mo­netare europene. Planul “C” al lui Henkel a de­venit pentru mulţi germani, olandezi, finlandezi sau austrieci o alternativă viabilă bâlbâielilor haotice ale eurocraţilor. Banca elveţiană UBS, deţinătoare a unui impresionant portofoliu de active denominate în euro, a publicat un raport în care descrie consecinţele dezastruoase ale destrămării zonei euro. Analiştii de la UBS consideră că prin­tre consecinţele destrămării zonei euro se vor număra scăderea dramatică a nivelului de viaţă al tuturor europenilor şi un război civil. Evident, autorii raportului încearcă să nu sperie cititorii peste măsura necesară şi acordă scenariului în care Germania va părăsi zona euro un grad de probabilitate de zero la sută. Este ironic că, într-un raport al UBS din anul 2007, aceeaşi probabilitate de zero la sută a fost acordată scenariului în care criza imobiliară americană se va transforma într-o criză economică globală.

În acelaşi timp cu raportul “apocaliptic” al UBS, unul dintre cei mai respectaţi columnişti ai planetei, Gideon Rachman publică în Financial Times un articol în care explică faptul că Ger­mania poate supravieţui fără a salva moneda uni­că europeană, iar hărţuirea mediatică şi diploma­tică la care este supusă Angela Merkel, pentru că nu doreşte sacrificarea bunăstării Germaniei pentru finanţarea statelor falimentare este ne­dreaptă. Se pare că elita politico-economică a Germaniei începe să întreprindă măsuri pentru a crea o ima­gine publică favorabilă pentru spar­gerea zonei euro şi aşteaptă un moment oportun pentru a lăsa Franţa, Italia, Spania şi Portugalia să se descurce singure pe nava care se scufundă în timp ce Germania, Finlanda, Olanda şi Austria se vor bu­cura de o nouă monedă care va fi stabilă şi viabilă. Desigur, un asemenea gest va genera anumite probleme pentru solvabilitatea băncilor germane şi competitivitatea exporturilor germane, însă faptul că rezolvarea problemelor economiei germane este mult mai ieftină decât rezolvarea pro­blemelor economiei europene este o certitudine matematică.

Încet, dar sigur, din ce în ce mai mulţi politicieni, analişti şi economişti ajung la concluzia că economia europeană nu mai poate fi salvată de la prăbuşire, iar zona euro de la dezintegrare. In­stitutul Internaţional de Finanţe a calculat că un eventual efort de recapitalizare a sistemului bancar va costa 1,3 trilioane de Dolari. Este clar că nimeni nu dispune de un asemenea capital, ceea ce înseamnă că economia europeană este oricum condamnată la prăbuşire, fie din cauza crizei da­toriilor suverane, fie din cauza insolvenţei gene­ralizate a sectorului bancar. Procesul a devenit absolut ireversibil şi catastrofa este doar o ches­tiune de timp.

sursa: cronicaromana.ro