Pozitionare prin ricoșeu

Războiul Dragnea – Grindeanu m-a lăsat indiferent până ieri. Nu am scris nimic (până ieri) despre acest război pentru că eu scriu doar atunci când un resort interior mă împinge, când ceva mă incită, mă enervează sau mă entuziasmează peste limita comodităţii de spectator.



Nu scriu nici la comandă, nici dintr-o disciplină autoimpusă, nici pe baza unui program la capătul căruia să se afle vreun obiectiv căruia m-aş fi dedicat.

Din punctul acesta de vedere sunt un răsfăţat. Scriu ce vreau, când vreau şi numai după ce depăşesc o anumită temperatură interioară. Aşa se explică faptul că uneori public şi două articole pe zi, alteori trec săptămâni întregi fără vreo postare.

M-am tot întrebat zilele acestea de ce mă lasă rece subiectul Dragnea – Grindeanu. Răspunsul pe care mi l-am dat, pe care însă nu-l consider complet acoperitor şi cu atât mai puţin definitiv, este că ambele personaje în discuţie îmi inspiră neîncredere. Chiar mai mult, antipatie. Şi Dragnea şi Grindeanu transmit, cu fiecare ieşire publică, mesaje subliminale de şmecheri în misiune. De oameni care vor să lase mereu impresia că ştiu mai mult decât spun şi că spun (când se îndură să spună ceva) nu ca să ne informeze corect pe noi, cei atenţi la ei, ci ca să obţină beneficii personale în lupte personale.

Brusc, azi dimineată, după ce am citit presa electronică, am simţit că nehotărârea mea începe să cristalizeze precum o ceaţă deasă care, sub efectul unui val de frig, se aşterne, promoroacă, pe pământ, eliberând vederii realitatea din proximitate.

În principal, două ziceri mi-au creat această aplecare într-o parte, această dumirire, dându-mi combustia necesară pentru a scrie rândurile de faţă:  una a lui Cristian Tudor Popescu, alta a Ralucăi Prună.

CTP a declarat la DIGI 24 (unde altundeva?): “Înainte de a fi lămuritoare şi este, această apariţie a lui Grindeanu e uluitoare. E o surpriză, nu credeam într-o asemenea transformare. Acum câteva luni a apărut un Panda – Grindeanu – era un urs dezarticulat, bun să fie mutat cu sforile de colo colo, mai dărâma ceva prin jur, dar incapabil de o mişcare proprie. Ce am văzut acum e un street-fighter politic”.

Raluca Prună a declarat pentru HotNews (pentru cine altcineva?): “Sorin Grindeanu e o surpriza neasteptata. Bun, e din PSD si a acceptat sa fie proxi-ul lui Dragnea. Dar cine se gandea cand 300.000 de oameni adunati la Victoria ii cereau sa plece ca Grindeanu are vreo fibra morala?”

Faptul că aceşti doi groteşti propagandişti (CTP şi Raluca Prună), injectaţi cu sadismul şi dispreţul faţă de drepturile omului secretate de Monica Macovei, se pronunţă atât de tranşant, aproape identic la nivel de exprimare, în favoarea lui Grindeanu (cel pe care, până acum două săptămâni, îl considerau egalul în nemernicie al lui Liviu Dragnea) mă umple de scârbă. Nu doar faţă de ei, care nu mai sunt o surpriză pentru mine, ci şi faţă de Grindeanu, care, insistând în discursurile sale gongorice din ultimele două zile pe cât de pesedist rămâne el, nu face decât să lovească PSD-ul, prin aceşti aliaţi de conjunctură, în punctele sale cele mai sensibile.

După declaraţiile recente ale lui Grindeanu şi încolonările care au urmat, înţeleg acum de ce a fost necesară descotorosirea rapidă de el: pentru că devenise, de mai multă vreme, un cal troian în cetatea pesedistă. Un cal troian care iată ce purta în burtă: tefeliştii cu diez, cetepei şi ralucuţe.

În acest caz, bravo Dragnea că ai avut curajul să-l dai jos pe Grindeanu înainte de a fi prea târziu.

Şi, apropo de consecinţe: vă mărturisesc, pentru că am simţul umorului, că aş dori ca moţiunea de cenzură a PSD să nu treacă. Tare m-ar încânta spectacolul unui guvern condus de Grindeanu şi Ponta şi sprijinit, cu sfântă mânie antipesedistă, de PNL, USR şi PMB.

Vă puteţi imagina o înfrăţire de troacă mai potrivită?

Acolo, cu râturile amirosind sandalele romane ale lui Ponta, laolaltă, într-o perfectă concordie, Băsescu, Nicuşor Dan şi Cristian Buşoi.

Sursa: Contele de Saint Germain