Totuşi nu e bine să picăm în capcana că încrederea depinde în principal de dobânzi, pentru că banii sunt făcuţi doar pentru a facilita schimbul de mărfuri. Într-adevăr preţul banilor – dobânda – poate urca şi resursele pot fi alocate mai eficient, însă această idee e valabilă în condiţiile schimbului liber de mărfuri, nu şi atunci când banii merg spre finanţarea deficitului bugetar, care blochează schimbul. Iar mai departe pentru că vorbim de bugete de stat, trebuie să subliniem că acestea sunt elaborate în instituţii politizate. Am ajuns exact la punctul care generează neîncrederea: politizarea banilor.
Ca să rezum, e indicat ca politicienii să nu mai aibă vreo legătură cu banii publici. Bineînţeles că banii trebuie administraţi, dar pentru asta e suficientă angajarea unor guvernanţi cu contract. Iar atunci când numeşti un guvern de tehnocraţi e necesar să fie modificat şi cadrul legislativ pentru a deveni funcţional. În caz contrar contractul nu va putea fi respectat.
România este însă foarte departe de acest model. Bursa dă impresia că se reia activitatea economică, dar economia e suprataxată. Cum aceasta e supraimpozitată de cineva care fură, şi care urmăreşte doar să o “mulgă”, resursele nu sunt alocate eficient, ceea ce face să nu se creeze premise de creştere economică sănătoasă.
Contextul mondial nu diferă fundamental de cel românesc. Se observă că diferenţa majoră dintre criza din anii ’30 şi cea actuală e dată de faptul că acum nu mai există supraofertă de mărfuri. Cererea devine totuşi solvabilă, dar numai cu ajutorul creditului, care se va dovedi însă neperformant şi va aduce mai multă neîncredere în bani. Spre deosebire de marea depresie interbelică, la momentul actual asistăm la o rarefiere a pieţelor, care se va înrăutăţi până se va ajunge să nu se mai ştie cum se formează preţul. Iar punctul ce apropie cel mai mult România de statele occidentale e dat de faptul că deşi băncile centrale injectează bani, ei nu intră în afaceri. De ce “băltesc” banii în sistemul bancar? Pentru că mediul economic suprataxat nu-ţi permite să faci profit.
Evident că într-o astfel de situaţie supravieţuiesc doar clienţii politici, care beneficiază de pe urma redistribuirii guvernamentale. Ei sunt cei care nu ezită să apeleze la serviciile unei pieţe a muncii lipsite de concurenţă, cum este cea a Chinei. De acolo sunt importate mărfuri mai ieftine şi mai slabe calitativ decât cele produse în ţările de origine, dar fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă de mult un deziderat pe pieţe controlate de oligopoluri. Nici principiul: “Sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin!”.
Din păcate o astfel de abordare va duce, până în 2016, ca în locul capitalistelor State Unite ale Americii să fie propulsată în postura de primă putere economică a lumii China comunistă. Ceea ce nu face decât să se verifice postulatul lui Karl Marx: “Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe şi iar taxe”.