MOTTO: „Piesa-i gata, trag oblonul/ Hei, ce ploaie e afară/ Dacă v-a plăcut bufonul/ Mai poftiți și mâine seară!”( Cântecul bufonului- William Shakespeare, traducere de Mihnea Gheorghiu).
În timp ce, pe 30 iunie 2019, actorii își căutau # DEMNITATEA în stradă și nu pe scenă, nu știu exact de ce am simțit nevoia să revăd emisiunea PROFESIONIȘTII realizată de Eugenia Vodă cu Marin Moraru și redifuzată pe 25 august 2016, la TVR, imediat după moartea acestuia… am privit încremenită dialogul inteligent și marcat de nostalgie, ca de-un rid adânc, săpat de lacrimi, pe chipul actorului, și n-am conștientizat pe deplin realitatea tulburătoare că intervievatul nu mai există…
La un moment dat, Marin Moraru mărturisește că o perioadă n-a mai jucat și s-a ținut departe de teatru, pentru că TEATRUL NU MAI SEAMĂNĂ CU CEEA CE A FOST…Este , în acel interviu, o secvență atât de sfâșietoare încât aproape că mi se pare greu, prieteni, și simplul fapt de a o relata. Marin Moraru povestește despre „moartea” piesei FURTUNA, în viziunea lui David Esrig… FURTUNA cea nenăscută, interzisă, rămasă în pântecele Teatrului Național, ca un „copil de piatră” și dormindu-și somnul deplin, învelită de o coajă de calcar… timp de peste 40 de ani…și lacrimile îi curg pe obraji lui Marin Moraru…
Am aflat între timp că destinul a fost, totuși, de partea regizorului, și lui i s-a făcut dreptate: după 40 de ani, FURTUNA a fost repusă în scenă, la București. Cu actori tineri. Cu ambiții mari. Cu o haină nouă.
Dar pentru Gheorghe Dinică, Silvia Popovici și Marin Moraru și pentru alții ca ei, pe care, poate, nu-i știu, cei 40 de ani au fost prea mulți… pentru ei a fost prea târziu.
Interviul cu Marin Moraru se încheie cu aceste cuvinte, aparținându-i lui William Shakespeare : „ Timpul trece peste noi, cu nepăsarea hoțului grăbit, ce strânge prada fără să se uite”…
Și-acum, după ce v-am descris acest final splendid, să mergem în stradă… vreo 200 de persoane, printre care zeci de actori, protestau pe 30 iunie 2019, în fața sediului guvernului… pentru că, pasămite, s-au redus bugetele pentru teatre și așezămintele de cultură cam trebuie să strângă cureaua. O clipă m-am temut că o fi vreo tăiere de 25% din salarii… vreo impozitare a pensiilor… vreo angajare „unu intrat la șapte ieșiți”, ca pe vremea lui Boc, de aceea mi-am aruncat ochii, îngrijorată, pe lista cu salariile și sporurile de la Teatrul Național București. Așa am aflat că un actor (grăbit), treapta a doua, fără nici o gradație, primește un salariu tarifar de 5 528 lei, la care se adaugă un spor de condiții grele de 829 lei și, desigur, o indemnizație de hrană de 347 lei… un actor consacrat însă, având treapta IA, și gradația 5, primește 10 328 lei salariu, un spor de condiții grele de 1 388 lei și aceeași indemnizație de hrană de 347 lei. Mi-am dat seama că pur și simplu mi-ar fi greu să calculez cam câte batoane de parizer mănâncă Marius Manole astăzi la prânz dintr-un salariu atât de dolofan, căci acum câțiva ani păpa, după cum singur ne-a mărturisit, doar o jumătate de felie …Ei, numai că atunci nu ieșea în stradă și considera că menirea actorului e să fie pe scenă, iar nu în Piața Victoriei la flash-mob-uri cu Oana Pellea.
De la Victor Rebengiuc- și pe el n-aș putea să nu-l cred! – am primit informații despre venitul unui actor debutant înainte de a începe nesăbuita CIUMĂ ROȘIE să le mărească salariile fără nici un pic de cumpătare și fără nici un dram de rușine. Acesta spunea, pentru ZIARE.com, pe 27 mai 2017, așa:
„S-a renunțat la furt (asta a fost chiar șocant pentru mine… cum? cum? înainte, adică, să zicem pe vremea lui Cioloș se fura, și acum, cu CIUMA ROȘIE la timonă nu se mai fură? n.n.) . Eu sunt angajat la Teatrul Național și am un salariu în jur de 5 mii lei. Înainte de a se face această mărire, salariul unui tânăr actor, debutant, era de 700 lei, era ceva cu totul mizerabil.”
Evident, însă, că Rebengiuc nu este mulțumit nici așa:
„Faptul că s-au mărit salariile la teatru e foarte bine, dar și aici trebuie să existe o măsură, mărești cu cât se poate, de unde ai libertatea asta de a mări de 10 ori, de 20 de ori, de 2, de 3 ori, un salariu? Nu-mi dau seama ce te face să crezi că ai sustenabilitate”.
De-aia dânsul, șucărit deplin, a participat la mitingul din 30 iunie 2019, unde s-a destăinuit reporterului de teren:
„Nepotul meu o să fie obligat să plătească datoriile… Rezolvarea? Să vină niște oameni deștepți. Deci, au făcut doi golani un program de guvernare, făcut pe un sistem Caritas, și iacătă, falimentul e aici, a venit deja. Au adus niște proști care să nu miște în front, să aplice acest program.”
Marius Florea Vizante era și mai supărat:„…E prea mult și prea josnic, ca să spun așa. Pare o răzbunare, undeva, de găști de clasa a doua, așa. «Ah, v-am mărit salariile și acum strigați împotriva noastră? Lasă că vedeți voi! Uite, nu mai sunt bani în buget – tăiați, faceți, rezolvați!».”
Celebra Lia Bugnar, știți, actrița aceea care zicea că decât să cumpere bilet un pesedist la spectacolul în care joacă, mai bine lipsă… că e „…mai bine un scaun gol decât ocupat de un prost”, a ilustrat oarecum atmosfera elevată a protestului publicând și câteva strigături de la miting, pe pagina ei de FACEBOOK, pe 2 iulie 2019… adică alea care i-au plăcut ei mai mult. Iată:
„Nu v-am votat /v-ați răzbunat!”… „Cosașul Șașa când cosește/ Pesedeul nu-l plătește”…„ Eu pup poala popii/ Pesede mă pupi în cur.”…„Am jucat/ Bani n-am luat.” Foarte reușite… deși am observat, în treacăt, că nu rimează „cur” cu „popii”, dar poate că tocmai asta a sporit farmecul inefabil al strigăturii.
Așa cum vă așteptați, nu putea să lipsească din schemă bomboana țeapănă de pe colivă: Klaus Werner – un mare iubitor și consumator de cultură, îl știți…e cel care a evacuat Librăria Mihai Eminescu de la parterul unui imobil din centrul Sibiului taman pe 15 ianuarie 2001, adică de ziua lui Eminescu. Dânsul s-a „solidarizat spontan” cu actorii protestatari, pe FACEBOOK.
Căci, vedeți dumneavoastră, deși e bine, totuși e rău și actorii au ieșit la protest… Ion Caramitru, directorul Teatrului Național București, spune că pentru a funcționa la parametrii normali teatrul pe care îl conduce are nevoie de 1 130 de angajați, și în prezent nu are decât 480. Așa că dorește, din stradă, desigur -că nu se mai poate cu comuniștii ăștia care urăsc cultura- ori…ori:
„Ori să ne dea înapoi banii care s-au scos din bunuri și servicii, 2 milioane de lei, la alte instituții poate e mai puțin, ori să ne dea în schemă 54 de posturi, care să devină ai (ale, n.n) Teatrului”.
Cel puțin asta era cerința pe 30 iunie. Pe 2 iulie însă deja plaja dorințelor domnului Caramitru se extinsese binișor, adăugându-se demisia ministrului Culturii, Daniel Breaz, căci numai asta părea că mai poate netezi șifonarea sufletească a marelui actor, produsă în momentul când a aflat că vine în vizită la dânsul în ogradă însuși Corpul de control al Guvernului ca să constate la fața locului cum s-au cheltuit banii alocați din bugetul central.
Ce-ar mai fi de spus? Păi, ar mai fi de spus că Ion Caramitru are un fecior-mândru care se numește Andrei Caramitru… iar acesta se pregătește, împreună cu camarazii de la USR, să preia puterea în România. Și cum va pune dânsul mâna pe ea, pe PUTERE adică, iată ce are de gând să facă:
„În fiecare primărie şi instituţie pe care o vom prelua – vom începe cu un audit. Făcut de cele mai serioase firme internaţionale. Rezultatul îl facem public. Şi după – tăiem sinecurile, contractele FRAUDULENTE(!!!), restructurăm. Şi – esenţial – trimitem dosare detaliate la DNA!“
Aoleu! Ăsta are de gând oare și la Teatrul național din București să facă auditul ăla dăștept? Și dacă are de gând, întreb, tac-su, Caramitru Ion, știe? Ca să aibă timp bietul om să șteargă în tihnă urmele unui management atât de ambițios… Sau tac-su va fi primul care va urca pe eșafod îndreptându-se spre ghilotină pentru ca intransigentul său fecior să dea societății românești un exemplu de imparțialitate?
Autor: Luminița Arhire
Sursa: Luminița Arhire Facebook
Adauga comentariu