Pentru UE istoria începe undeva prin anii 60, restul fiind irelevant și absolut ne necesar.

În acest context, imbecilul care scrie articolul se întreabă dacă n-a sosit timpul ca Beethoven să fie pur și simplu cenzurat, șters din istoria muzicii, interzis. Răspunsul este nu, însă motivul și argumentația reprezintă mostre de tembelism în sine Conform autorului, cenzurarea lui Beethoven n-ar rezolva problema întrucât, în lipsa sa, un alt compozitor(precum Mozart de exemplu) ar câștiga o poziție centrală în muzică, revenindu-se la elitism și excludere. Așadar, nu doar Beethoven ar fi vinovat ci întreaga muzică clasică. Soluția, așadar, este cea identificată de jigodiile Grupului de la Frankfurt, în special Adorno, anume înlocuirea muzicii clasice cu o variantă mai ușoară, accesibilă marelui public, mult mai democratică din punctul de vedere al uniformității și uniformizării.

Să ne întoarcem puțin în timp. Când a luat avânt fenomenul muzicii ușoare? Evident, după cel de-al Doilea Război Mondial. Campionul absolut al „mutației” a fost reprezentat de SUA și Anglia care, pe valul radioului și al televiziunii au promovat masiv muzica ușurică de tipul celei pop, rock, jazz, etc. În mod evident, aceste mutații au fost puse la cale de jegurile care, prin intermediul serviciilor secrete, au pus la bătaie un atac de proporții nemaivăzute până acum la adresa tradițiilor, culturii și civilizației omului. Atât muzica clasică, cât și cea populară – specifice tuturor culturilor lumii – au fost înlocuite cu variantele soft, de îndobitocire, a unor curente muzicale servind strict spălării creierului.

Poate că, ajunși în acest punct, mulți dintre cei care sunt adepții unor anumite genuri muzicale îmi vor sări în cap spunându-mi cât de aberant este punctul meu de vedere. Spre deosebire de ei, eu pot privi lucrurile cu detașare și din unghi strict cultural. Muzica populară este muzica intimă a unui popor, cea care transmite obiceiuri și sentimente, care menține o anumită cultură orală necesară păstrării forței de gravitație în jurul valorilor fundamentale ale unui neam. Muzica clasică este expresia cea mai înaltă a unei culturi, sintetizarea aspirațiilor unui popor, a valorilor sale fundamentale care, în ultimă instanță, devin universale. În opoziție cu acestea sunt „bucățelele” muzical-instinctuale ale secolului XX, fără nicio bază, menite strict a spăla creierul celor care le ascultă. Azi se cântă Gigel, mâine se cântă Costică și toată lumea l-a uitat pe Gigel. Cam așa funcționează industria. Dincolo de personaje – care și ele trebuie să semneze un pact cu diavolul pentru a accede la „celebritate” – rămân „valorile” din spatele melodiilor: aceleași sloganuri repetate până la absurd, ritmuri aberante, sunete agresive s.a.m.d. Ce-i cu toate acestea? Unul care ar avea o minimă cultură psihiatrică ar înțelege cum, în toate acestea, avem punerea în practică a unor elemente programatice de îndobitocire și spălare a creierului. Poate dați un ochi pe „realizările” lui Serge Moscovici pentru a înțelege ce anume vi se întâmplă.

Tentativa de cenzurare a lui Beethoven nu e întâmplătoare. Ea vine în contextul mișcărilor tembelizatoare ale armatelor lui Soros. BLM, MeToo cărora li se adaugă celelalte „inițiative colorate”, toate acestea sunt buldozere ale prezentului cu reverberații puternice în viitor. Ele sunt efecte ale conspirațiilor puse la cale în anii 50-60(mișcarea psihedelică, Festivalul „Vărsătorului” de la Woodstock s.a.m.d.) și, în același timp, se constituie în cauze ale efectelor pe care ar trebui, din nou, să le vedem în viitor. Sunt semințe ale „recoltelor viitoare”.

Dar care ar putea fi aceste efecte? – vă veți întreba. E simplu: pentru ca întreaga artificialitate a noilor construcții politico-(i)morale să se poată menține este nevoie ca exemplele trecutului să dispară, iar istoria, în întregul ei, să se reseteze. Cum se poate face aceasta mai bine altfel decât prin ștergerea ei?

Dacă veți avea curiozitatea să studiați istoria din punctul de vedere al Uniunii Europene, veți constata cum totul se învârte în jurul unei mitologii creatoare situate în perioada postbelică, atunci când „persoanele iluminate ale Europei au hotărât să pună fundamentele unei construcții având ca efect eliminarea războaielor de pe Continent”. Cam atât. În rest doar corectitudine politică și ruperea efectivă a rădăcinilor istorice. Pentru UE istoria începe undeva prin anii 60, restul fiind irelevant și absolut ne necesar.

La fel este și cu mișcarea actuală, în care articolul din Varsity este doar un pion, un vector minor care se alătură milioanelor de alți vectori mai mult sau mai puțin cunoscuți, promovați intens de mass media, muzică, film, spectacole s.a.m.d. Individul se trezește astfel într-o mare în care el singur pare a avea alte opinii, în timp ce „toată lumea cântă un alt refren”. Iar când se întâmplă un asemenea fenomen, respectivul individ are de ales: ori cântă împreună cu turma, ori se auto-exclude devenind ținta oprobriului public.

Așa funcționează întreaga mașinărie de zgomot care, de aproape un secol, ne creionează opiniile, gusturile și cam tot ceea ce reprezentăm noi ca oameni. A rămâne normal într-o asemenea lume nu poate fi realizat decât dacă-ți pui doape în urechi și-ți acoperi ochii întorcându-te la valorile de bază. Dar e oare capabil omul de azi să producă o asemenea ruptură? E el capabil să meargă contra curentului compus din miliarde de imbecilizați?

Suntem la doar 250 de ani de la nașterea lui Beethoven, un titan al muzicii, un spirit ales, reprezentant al unei civilizații apuse. Sunteți pregătiți să abandonați și voi cultura pentru a vă scălda în lăturile care provoacă atâta plăcere vulgului? Sunteți gata să vă lăsați copiii de izbeliște pentru ca apoi să urmăriți înmărmuriți cum ei înșiși devin niște monștri, niște ratați instinctualizați până la grotesc? Sunteți gata să faceți pasul sau deja l-ați făcut?