Martin Gurri – care este unul dintre arhitecții, dacă nu chiar arhitectul, reorganizării sistemului de analiză open source al CIA, pe vremea când lucra acolo – a scris o carte formidabilă care ne ajută să înțelegem structura profundă a fenomenelor cu care ne confruntăm. Cartea se numește “Revolta Publicului si criza autoritatii in noul mileniu”.
Dat fiind că autorul îmi este coleg si apropiat și datorită importanței ideilor sale în cercurile și în fluxurile de dezbatere occidentale reale, la zi, am organizat acum doi ani, avându-l ca invitat, două întâlniri de discuție a tezelor sale pentru un segment de audiență românească. Cred că înregistrarea dialogului avut la una dintre cele două întâlniri a fost făcută publică. Cealaltă a rămas cu circuit închis.
Structura argumentului său stă în două teze importante:
1. Revoluția tehnologică și, cu precădere, revoluția în Tehnologia Informației au schimbat radical modul în care poate fi făcută politică în toate societățile informatizate și digitalizate.
2. Această schimbare aduce în prim-plan Publicul – masa cetățenilor care, pentru prima dată în istorie, au – datorită noilor tehnologii – capacitatea de a opera cu informația în timp real, în ambele sensuri. Adică nu doar de a o transmite mai departe, dar și de a răspunde la ea. În trecut, exista o singură direcție de propagandă, de sus în jos. Acum Publicul poate răspunde public la linia de propagandă dată de autorități și elite și o face în moduri care interferează și uneori anulează această linie.
De aici o situație fără precedent, pe care autorul o numește Revolta Publicului.
Una dintre consecințele acestei situații este că acum capacitatea elitelor de a ține sub control masele prin manipulare, dezinformare și utilizarea tradițională a mass-media, influencerilor, autorităților intelectuale și “experților” de toate felurile nu mai are randamentul și predictibilitatea tradiționale. (Inclusiv propaganda prin care elitele încearcă să contracareze ceva numit Populism, pe care îl asociază fenomenului care le scapă de sub control).
De ce menționez cele de mai sus? Din trei motive:
1. Pentru că ideile de mai sus merită cunoscute și analizate. Martin Gurri este considerat acum unul dintre liderii intelectuali ai revoltei sus-menționate, o figură care capătă o aură legendară.
2. Dacă lucrurile stau așa cum se prezintă mai sus, implicațiile sunt majore: toate evenimentele care definesc viața politică – inclusiv cele geopolitice – se desfășoară într-o structură în care interacțiunea virtuală – uneori violentă – între Public, pe de o parte, și mass-media și agenții de influență propagandistică și intelectuală ai elitelor statale și corporatiste, pe de altă parte, este absolut esențială pentru dinamica percepțiilor și reacțiilor la acele evenimente.
3. Martin tocmai a publicat in City Journal un material care face valuri. Se numeste: “Întunecarea”, o analiza in care discuta fenomenul social invers Iluminismului. Citez un fragment:
ÎNTUNECAREA
“Întunecarea este dezorientarea patologică ce convulsionează o societate după ce aceasta a pierdut toate sursele de sens și a rămas rătăcită, incapabilă să mai acceadă pe căile ce duc spre un viitor mai fericit. Este triumful dorinței asupra faptelor, infantilizarea celor din vârful piramidei sociale – oameni cu diplome înalte, global mobili, care dețin puterea, bogăția și mass media și care, în mod frecvent, confundă propriile fantasme cu realitatea lumii.
Este coborârea generalizată a tuturor celorlalți, lipsiți acum de educatori, lideri spirituali și modele, într-o subclasă cognitivă predispusă la cele mai bizare teorii despre cum funcționează lucrurile.
Întunecarea este resimțită colectiv ca dezintegrarea instituțiilor, o fracturare traumatică a vieții sociale și perpetuarea aparent nesfârșită a conflictului politic. Dar este, de asemenea, resimțită la nivel personal sub forma anxietății accentuate, depresiei, dependenței de droguri, „morților din disperare” și a pierderii interesului față de familie și procreare – chiar și față de sex.
…
Între timp, dezbaterile noastre publice au ajuns să semene cu strigătele și gemetele ce răzbat dintr-un azil de nebuni. Ar trebui ca bărbații să concureze în sporturile destinate femeilor? Ar trebui ca minorii să aibă dreptul de a se automutila de îndată ce au „vreo capacitate de a se exprima”? Ar trebui ca termenul „mamă,” venerat până acum în toate culturile, să fie interzis în societatea civilizată, fiind considerat prea ofensator pentru cei sterili?
Astfel de controverse sunt posibile doar într-un loc de întuneric impenetrabil, unde mintea se poate amăgi pe sine, crezând că a depășit, în sfârșit, realitatea. Din acest salt în necunoscut, apar două întrebări: Prima: Cum am ajuns aici? A doua: Putem reaprinde lumina?”
COMENTARIU
Place sau nu, acestea sunt între temele centrale ale dezbaterii reale în Occident, ale discutiilor serioase între occidentalii seriosi și între oamenii care încearcă peste tot in lume să gândească, să înțeleagă și să reacționeze la ceea ce se întâmplă.
Să nu ne amăgim așadar: Dincolo de valul de propagandă sufocantă de la care se adapă mass-media și intelectualii publici români, dincolo de balivernele perimate și de clișeele cu care se și ne sufocă, există în Occident o discuție dură, serioasă, care vizează însuși viitorul Occidentului și al omenirii.
Nu putem reaprinde lumina dacă stăm și așteptăm ca lucrurile să se îndrepte de la sine sau, mai grav, dacă participăm cu avant si lipsiti de discernamant la patologiile propagandistice și diversiunile Întunecării.
Mai mult: Place sau nu, lumea de fantezii infantile în care intelectualitatea publică, mass-media și formatorii din România proiectează Occidentul este, în bună măsură, o extensie, o excrescență a Întunecării Occidentale.
Este, de fapt, o formă periferică și secundară a sindromului central: Formarea unei subclase cognitive, o pătură autoselectată, infantilizată, care se auto-definește, adica se proiectează din proprie initiativă, drept periferică, provincială, mimetică, conformistă și, în ultimă instanță, ignorantă și impotentă intelectual.
Auto-asumată în rolul provincialismului, e fericită că joacă totuși un rol în vodevilul generalizat care este Spectacolul Întunecării.
Rămași în urmă, retardații Occidentului prin auto-definire ca atare, emulii puerili ai unor fantezii pe care nici Occidentul nu le mai are despre sine, validează prin ei înșiși, în mod fericit pentru ei si publicul lor, exact teza lor favorită: Sincronismul Occidentalizant.
Autor: Paul Dragos Aligica
Adauga comentariu