Paul Dragos Aligica: “Deși BOR e prinsă întotdeauna la mijloc, miza și durerea reală e întotdeauna altundeva.”

Importanța acestei realități depășește cu mult orice fel de polemică privind direcțiile pe care le urmează Ortodoxia în România în contextul secolului 21 sau măruntele șicanări tipice pseudo-dezbaterilor aferente. Este fundamentul problemei.

Nu tensiunea religiosului este cea care primează in toata povestea, ci cea a intelectualismului și a statusului social derivat din acestea. Deși BOR e prinsă întotdeauna la mijloc, miza și durerea reală e întotdeauna altundeva.

Se vorbește despre criza BOR. Dar ceea ce se vede cu ochiul liber este o criză majoră a intelectualității publice românești care a agățat Biserica în agitația sa disperată sub spectrul irelevantei, si o trage in jos, in loc sa o ajute, pe fundalul războaielor culturale și campaniilor de propagandă importate din Occident în România.

Să explicăm rând pe rând, sistematic:

1. POZIȚIA INTELECTUALULUI PUBLIC DE MEDIATOR, FACILITATOR, PROMOTOR AL IDEILOR, VALORILOR ȘI TENDINȚELOR OCCIDENTALE ESTE TERMINATĂ.

Cea mai importantă resursă de pretenție de relevanță, legitimitate și ascendență a intelectualilor publici asupra publicului a dispărut. Integrarea europeană și occidentalizarea României fac ca, în acest moment, publicul românesc să cunoască în mod direct și intrinsec Occidentul, de multe ori într-un mod pe care marea majoritate a intelectualilor publici și a celor care îi emulează în jurnalistică și rețelele sociale nici măcar nu sunt capabili să-l sesizeze.

Deci, de unde înainte administrau autosuficienți fluxul de informații și idei occidentale, precum și interpretarea acestora, autoimpunându-se ca tălmaci ai progresului și direcției naționale, apostoli și martiri ai sincronismului, azi sunt total depășiți. Sau, mai bine zis, sunt aduși la același numitor comun al studiourilor de TV sau fluxurilor de rețele sociale unde insistă să performeze această funcție când, de fapt, toată lumea o performează azi, și de cele mai multe ori, mai bine ca ei.

2. POZIȚIA SAU PRETENȚIA DE ACCES PRIVILEGIAT LA INFORMAȚIE, CUNOAȘTERE, EXPERIENȚĂ INTELECTUALĂ, EDUCATIONALA ESTE ȘI EA TERMINATĂ.

Evoluția tehnologică și internetul, precum și racordarea României la Occident, au pus capăt și acestui atu. Fluturarea apelului la “marile universități” este azi din ce în ce mai puțin intimidantă. În primul rând, pentru că din ce în ce mai mulți tineri români au acces și performează foarte bine în toate marile universități occidentale. Mai mult, în numeroase cazuri, o fac mult mai bine decât marii, mijlocii si micii intelectuali. Și se vede.

Dar mai important decât asta este următorul fenomen. În trecut, era o mare realizare să ajungi la o universitate occidentală. O mare universitate aduna o masă critică de cărți în marile biblioteci și o masă critică de profesori experți. Nu aveai oriunde acces la asta. Erau 10-15 locuri în toată lumea.

Azi, orice tânăr din cel mai sărac sat al României are acces direct și la una și la cealaltă, atâta timp cât are acces la internet. Tot ceea ce îți trebuie este să ai minte și autodisciplină. Sigur, îți vor lipsi relațiile sociale personale și contactul social. Dar, intelectual și informațional vorbind, azi nu mai ești provincial și în afara fluxului dezbaterilor occidentale sau globale de idei decât dacă insiști să fii.

Oricine are capacitatea de a accesa bazele de date, manualele, cărțile, și înregistrările de prelegeri accesibile la doar două clicuri distanță. Mai mult, oricine este în poziția de a vedea nemijlocit limitele și incompetențele intelectualilor publici care confundă mijlocul (educația într-o instituție occidentală de preferat prestigioasă) cu scopul: a-ți dezvolta capacități epistemice și analitice foarte competitive sau cel puțin peste nivelul mediu.

Si astfel cu cât au apar mai mulți oameni conștienți de standardele intelectuale și analitice occidentale, modesti si fara ifose, cu atât mediocritatea capacităților și performanței intelectualilor publici români din acest punct de vedere a devenit mai evidentă. Deci:

3. CAPACITĂȚILE INTELECTUALE EXCEPȚIONALE, CU CARE SE LAUDĂ INTELECTUALII PUBLICI, SUNT IN DUBIU. TREBUIE DEMONSTRATE, NU POSTULATE.

Intrarea în arenă a motoarelor de căutare și a inteligenței artificiale pur și simplu trage cortina de pe culisele presupuselor competențe speciale în informație, erudiție și tehnici cognitive ale intelectualilor publici. Astăzi, inteligența artificială poate să-ți facă bibliografii, să-ți identifice surse și argumente, poate să facă paradă de erudiție, poate să-ți organizeze datele, să-ți creioneze schițe de cercetare și poate chiar să-ți dezvolte modele sau analize. Toată lumea o folosește la aceste sarcini.

Azi, competența adevărată pe care cercetătorul, intelectualul, omul de știință sau profesionistul trebuie să o aibă este aceea de a dezvolta o autodisciplină a unei metainteligențe atât practice cât și teoretice pentru a avea capacitatea de a superviza, coordona, verifica și opera ingenios cu aceste noi instrumente. Aici se despart amatorii de meseriasi.

Odată cu intrarea IA în arenă, putem insa identifica mai bine cum funcționează inteligența umană vie, flexibilă, adaptabilă și ingenioasă. Cum funcționează autodisciplina inteligenței însăși. Nu-mi spune unde ai facut gradinita! Ai autocontrolul si disciplina inteligentei proprii? Sau nu?

Abia acum vedem cu adevărat, odată aduși la un numitor comun din punct de vedere al capacităților operaționale brute date de inteligența artificială, cine poate ceva și cât poate, pe bune, în inteligența umană pură. AI îți dă tot ce îi ceri. Dar știi ce să interpretezi sau să faci cu ceea ce îți poate da? Aceasta este azi zona în care “intelectualul” adevarat se vede…

Si aici e clar: prestația intelectualilor publici români si a imitatorilor lor poate să ilustreze orice, dar numai “practică focusată” și “feedback constructiv” in operarea formelor de inteligenta inconjuratoare cu ajutorul propriei inteligente, ridicate la metanivel, nu se vede în ce spun și ce fac.

4. ÎN SFÂRȘIT, UN AL PATRULEA ELEMENT CARE CONTRIBUIE LA ACEASTĂ DESUMFLARE A MITULUI INTELECTUALITĂȚII PUBLICE.

Internetul și rețelele sociale fac posibilă apariția și comparația cu comentatorii și publiciștii fără notorietate, dar care fac diligențele de a se informa, de a se pregăti și de a-și ascuți instrumentele minții astfel încât să poată contribui cu valoare adăugată la dezbaterea publică. Din nou, comparația cu aceștia este în defavoarea intelectualilor publici.

Iată pe scurt motivele pentru care în acest moment intelectualitatea publică românească este în criză. Nu înseamnă că va dispărea. Forțele inerțiale, precum și cele ale cererii de propagandă și moralism din varii surse în contextul social contemporan, vor funcționa în continuare. Iar cererea va fi întotdeauna satisfăcută de oferta de intelectualism public.

Ceea ce se va pierde însa este credibilitatea și legitimitatea epistemică cu care erau înfășurați și pe care o exploatau intelectualii publici în perioada lor clasică, de glorie.

Din ce în ce mai mult, practica intelectualilor publici va fi percepută ca exact ceea ce este: nu o contribuție pe bază de dicernamant informațional, de analiză a informației, de conceptualizare și efort epistemic și normativ, ci mai degrabă o formă de divertisment public, de entertaineri, de prestatie pentru a da satisfacție cerințelor unui anumit public pentru moralism si kitsch emotionalizant, și evident, prestarea, cu sau fără intenție sau conștiință de sine, a unei funcții propagandistice induse de diferite centrale și structuri de propagandă dominante.

Acestea fiind spuse, putem să revenim in episodul urmator la discuția cu privire la Ortopenism, religie, creștinism și Ortodoxie în secolul 21.

P.S.

Cineva va spune bine, dar nu cumva ați sărit unul din elementele cele mai importante ale bonității intelectualilor publici? Și anume că ei dau niște standarde de comportament, de lifestyle în viața publică românească, un standard de “lume bună”, lumea frecventabilă, cu ecouri interbelice?

Răspunsul meu este următorul: Da, am văzut și eu ultima reiterare a acestei pretenții, sub forma clamării neconvingătoare a idealului gentlemanului creștin din poziții polemice nu tocmai elegante și demne de idee în sine.

Două răspunsuri. Place sau nu, societatea română occidentalizată a preluat din Occidentul contemporan democratizat și masificat toată rezerva și indiferența cu privire la aceste scheme și pretenții, considerate acum mai degrabă desuete dacă nu snoabe și burgheze. E bine, e rău? Nu știu, doar constat că pe criteriile occidentaliste însele, aceste afectări sunt mai degrabă mofturi pentru occidentalul obișnuit cu care trebuie să ne sincronizăm.

Al doilea răspuns: Dacă a calomnia, a fi agresiv, a insulta, a te deda la linșaje publice și intrigi de culise, a bârfi, a practica propaganda stridentă, a te victimiza și a te bate cu cărămida în piept pentru bonitate morală și a călca în picioare cele mai elementare convenții interumane personale înseamnă a fi “gentleman creștin”, atunci îmi pare rău să spun, genul “gentleman creștin” e un gen regretabil.