Demantelarea, diluarea și dezaxarea sistematică atât a conținutului, cât și a infrastructurilor predării, difuzării și înțelegerii Istoriei Naționale nu este o chestiune academică sau teoretică, ci ceva extrem de practic, concret și plin de consecințe. Când e vorba de chestiunile publice, si interesele noastre colective, istoria are cea mai practică și aplicată relevanță.
Popularea diplomației române și a serviciilor secrete românești cu analfabeți istoric sau cu indivizi bulversați mental-intelectual, incapabili să se conecteze cognitiv si atitudinal la istoria națională, este practic un act de incapacitare instituțională ce afecteaza funcționarea României ca stat.
Memoria instituțională este esențială pentru funcționarea oricărei organizații, instituții sau sistem social, iar istoria națională este memoria instituțională a statului național.
De la viziunea geostrategică de ansamblu până la miriadele de probleme, fațete și domenii bilaterale sau multilaterale — fiecare cu dosarul, detaliile și parcursul său specific, uneori întins pe decenii sau chiar secole — este nevoie de cunoaștere și conștiință istorică pentru a putea naviga cu succes provocările veacului.
Este nevoie de oameni specializați, indiferent de modele ideologice sau propaganda momentului, ori de ceea ce se afirmă despre inteligența artificială și presupusa ei capacitate de a rezolva tot — inclusiv nevoia de a educa istorici, de a cerceta și de a preda istoria. Diplomația română, serviciile române, viața mediatică și intelectuală publică au nevoie de o înțelegere profundă și o racordare coerentă la cunoașterea solidă a istoriei naționale. Nu este o opțiune — este o necesitate de supraviețuire istorică.
Istoria este, din acest punct de vedere, fundamentul pe care se ridică structura instituțională și de guvernanță a unei comunități sau a unui popor. Un atac la istoria națională este, de fapt, un atac direct la adresa statului ca formă de organizare a unui popor.
ÎNAINTAȘII NOȘTRI INTELEGEAU PERFECT
Acest lucru era extraordinar de bine înțeles de înaintașii noștri, cei care au creat statul român modern și au adus poporul român – – un popor altfel împărțit între trei imperii, lipsit de suveranitate și cu o memorie istorică identitară mai degrabă etnografică– în modernitate ca națiune conștientă de sine.
Considerat primul curs de istorie națională la români (vezi Alexandru Lapedatu, Lecțiune de deschidere a cursului de istorie veche la români, Universitatea din Cluj, 1919), discursul lui Mihail Kogălniceanu intitulat: „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileană, rostit în 24 Noiembrie 1843”, este magistral în acest sens. Iata ce observatie pune Kogălniceanu la baza invatamantului romanesc universitar-academic al istoriei, in 1843:
“Trebuința istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea drepturilor noastre impotriva națiilor străine. Neavând istorie, fieștecare popor dușman ne-ar putea zice cuvintele lui Aaron. “Începutul ce ai este necunoscut, numele ce porți nu este al tău, nici pământul pe care locuiești; soarta ta așa a fost ca sa fii tot după cum ești; leapădă-te de începutul tău, schimbă-ți numele sau primește pe acesta ce ți-l dau eu, ridică-te și du-te din pământul pe care locuiești, căci nu este al tău, și nu te mai munci în zadar, căci tu nu poți fi mai bine de cum ești”.
Și, în adevăr, toate aceste cuvinte ni s-au zis de către străini; începutul nostru ni s-a tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, pământul ni s-a sfâșiat, drepturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conștiința naționalității noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem și să ne apărăm dreptățile…”
IN LOC DE CONCLUZIE
Cunoașterea istoriei naționale nu este un exercițiu livresc, nici un moft cultural, ci o condiție practică, strategică și vitală pentru funcționarea statului român și pentru supraviețuirea noastră ca națiune. Repet: nu este vorba aici de ideologie, ci de o constatare fundamentală a teoriei guvernanței – anume că memoria instituțională este esențială pentru orice organizație, instituție sau sistem social, iar istoria națională constituie memoria instituțională si operationala a statului național.
Dacă cineva dorește să polemizeze cu afirmațiile de mai sus invocând acuzația de „naționalism”, nu polemizează de fapt cu „naționalismul” (pretextul corect politic și propagandistic folosit de cei care, din diverse motive, susțin neglijarea, rescrierea, distorsionarea sau chiar batjocorirea istoriei naționale în spațiul public, mediatic și intelectual), ci polemizează cu teoria și practica guvernanței instituționale a sistemelor sociale și politice.
Acestea fiind spuse, și poziția tehnic-intelectual-știintifică fiind asumată de subsemnatul, sunt deschis oricărei polemici la obiect și civilizate, cu presupunerea că oponenții mei își precizează, la rândul lor, poziția și obiectivul cu care se angajează în această dezbatere.
Autor: Paul Dragos Aligica
Adauga comentariu