Paul Cernat: “Cam globalist popa ăsta de demult, între noi fie vorba.”

Nu puteam să nu aud, și la runda asta de discuții despre „reformă”, poezia pentru naivi despre „cum nu mai e înțeles Creangă.” O aud de zeci de ani de m-am plictisit, să le mai schimbe cineva „narativa” că s-a răsuflat. Lasă că nici medievalul Dante nu se exprimă pe limba hipsterilor contemporani, dar italianul mediu îl studiază în școli fără fandoseli. Mă văd iar silit să repet, maniacal, că bietul Creangă nu era înțeles nici de elitele urbane de pe vremea lui – clivaje societale cît hăul, dovadă că i-a livrat domnișoarei Livia Maiorescu, fiica Titului, „Amintirile din copilărie” împreună cu un glosar explicativ al zecilor (sutelor?) de cuvinte regionale incomprehensibile pentru „boierii de la Junimea.” Iar cînd Sadoveanu, la șezătorile rurale din programul lui Spiru Haret, angajatorul său, le dădea să citească din Creangă țăranilor proaspăt alfabetizați, nu înțelegeau mare lucru: abia cînd le citea el înțelegeau. Apropo, campionii incomprehensibilității detestate de hipsterime, Creangă și Sadoveanu, au învățat arta limbajului și de la anacronicul cel mai de spaimă, Neculce. În ciuda aparențelor, Creangă e încă, în ciuda lexicului, un scriitor mult mai popular și mai iubit decît ar putea cred detractorii săi de azi (pseudoemancipații urbani de fițe care, spre deosebire de „boierii de la Junimea”, îl disprețuiesc neofil și clasist, în numele copiilor alfabetizați în corporateza de baltă). Dincolo de faptul că, înaintea diviziilor de scriitori care au scris (unii excelent) despre propria copilărie în ultimul secol pînă în zilele noastre, Creangă a fost, orșcîtuș, primul nostru scriitor care a dat o imagine memorabilă a copilăriei în și prin literatură. Nu degeaba nu lipsește din cărțile cu povești pentru preșcolari – ca și alți învechiți „naționali și universali”. Lasă că literatura licențioasă scremută din perioada mai recentă se chircește în fața hazului genuin al „Poveștii poveștilor”; sigur, asta-i cu bulină roșie, cam ca sîngele pe pereți din „Capra cu trei iezi”, restaurat în ecranizarea cu Maia Morgenstern și Marius Bodochi (pe care-o recomand adulților). Eniuei, producătorii contemporani de manuale pentru cursul primar ar putea lua ceva lecții de la „Învățătoriul copiilor” și celelalte manuale ale lui Creangă, reformator, la vremea lui, al școlii autohtone.

E adevărat că „popa Smîntînă” ar putea fi denunțat ca ininteligibil cu argumentele „vechi ca vinul cel bun” livrate, la 1648, de mitropolitul ardelean Simion Ștefan, în „Predoslovia” traducerii „Noului Testament de la Bălgrad”, întocmite de el sub patronajul lui Gh. Rakoczy I (nu, dragii moșului, Bălgrad nu înseamnă Belgrad, ci Alba Iulia):