O citesc azi pe jurnalista rusă Anna Politkovskaia, ucisă în octombrie 2006 de o mână rămasă încă necunoscută, și regăsesc în „Jurnalul rusesc“ o mulțime de asemănări între Rusia lui Putin și România lui Băsescu.
Salman Rushdie spunea despre jurnalista rusă Anna Politkovskaia că „a scos la lumină acele adevăruri umane care au rescris istoria oficială. Vom continua să‑i citim opera și să învățăm de la ea, ani buni de acum încolo“. Nimic mai adevărat. Lumea continuă să‑i citească „Rusia lui Putin“ și mai abitir acum, când Putin conduce Rusia ca premier, după ce a făcut‑o sub două mandate de președinte. Lumea descoperă adevărurile ce rescriu istoria oficială nu doar așa cum au fost relatate la ele acasă, în Rusia, ci și prin analogie cu viața cotidiană din țara fiecărui cititor.
În „Jurnalul rusesc“ sunt pagini întregi pe care simt că Politkovskaia ni le adresează de dincolo de moarte tuturor celor care trăim cu nevralgia unui sistem nervos supus unei transformări profunde a societății și în stresul tranziției de la economia și societatea socialist‑etatiste, la democrație și la economie de piață liberă.
Un pasaj anume îmi provoacă exercițiul de analogie: „O particularitate a regimului actual este faptul că a distrus cu brutalitate democrația, nu doar opoziția, așa cum s‑a întâmplat în epoca totalitarismului. Atunci, sistemul a anihilat pur și simplu instituțiile democratice“, scrie Politkovskaia, explicând că acum problemele sunt rezolvate în proporție de 95% recurgându‑se la tehnici de adaptare sau substituție.
„Dacă nu ne place «Uniunea Jurnaliștilor», înființăm «Mediasoiuz». Dacă nu ne place NTV cu patronul lui actual, reinventăm NTV‑ul cu un patron diferit“. Dureros este, scrie mai departe jurnalista, precizând că „acesta‑i motivul pentru care vorbim despre moartea democrației, nu doar despre o criză“, că poporul și‑a dat acordul. „Nimeni nu a protestat. Nu au fost demonstrații, revolte de masă, acte de nesupunere civilă. Electoratul a acceptat totul pasiv și a fost de acord să trăiască nu doar fără Iavlinski, ci și fără democrație. Au fost cu toții de acord să fie tratați ca niște proști“. Cât de multă și de corectă asemănare, analogie, poate fi între Rusia lui Putin și România lui Băsescu? „Adaptarea“ și „substituirea“ de care scria Politkovskaia le regăsim și la noi, în ce pondere și cu ce efecte asupra societății în ansamblu?
Dacă e să ne luăm după chiar „Strategia Națională de Apărare“, aflăm că România are o boală ce mănâncă dinlăuntrul ei administrația statului, serviciile civile, instituțiile publice: „vulnerabilitatea“. Una dintre vulnerabilități: politizarea excesivă a serviciilor publice și civile. Adică „adaptarea“ sau „substituirea“, pe criterii de interese de partid, nu de performanță profesională.
Enumerarea vulnerabilităților României, așa cum sunt ele definite de „Strategia de Apărare Națională“, ne arată de fapt ce macină din interior statul și ce sau cine se face vinovat de lipsa de performanță în administrarea țării: diminuarea capacității de aplicare a legii de unele instituții ale statului; capacitatea administrativă redusă la nivel central și local; corupția, cu implicații asupra funcționării instituțiilor statului și cu efecte negative asupra vieții cetățeanului; evaziunea fiscală, contrabanda și practicile specifice economiei subterane; lipsa unui mecanism coerent de previziune, prognoză, planificare, execuție și control, care să susțină conducerea bugetară în sistem multianual și pe bază de rezultate; dezechilibre bugetare generate de decizii politice greșite; crima organizată. Și lista nu e gata…
Politkovskaia spunea că democrația a murit în Rusia lui Putin pentru că electoratul acceptă totul pasiv, alegătorii cu toții sunt de acord să fie tratați ca niște proști. Cred că și în România lui Băsescu, asemeni pretutindeni în democrație, pasivitatea e periculoasă. Rămânem pasivi și în fața unor enunțuri pretențioase cu titlu de strategie națională care afirmă cu nonșalanță că statul e bolnav, dar care nu enunță și tratamentul pentru boala de care suferă. Oamenii, pasivi, acceptă azi totul: știm că avem corupție, nu facem nimic. Ni se spune oficial că România e vulnerabilă pentru că nu știe să se conducă (nici central, nici local), dar nu găsim oameni capabili. Aflăm că dezechilibrele bugetare sunt cauza deciziilor politice greșite, dar îi votăm din nou și din nou pe aceiași politicieni. Ca și cum țara ar fi trecută pe un pilot automat ce nu are suflet, nu are inimă. Nu are strategie, nu are direcție, dar păstrează încă motorul pornit, cât mai are benzină în rezervor. Nu există agendă zero. Sau, cum spunea președintele AOAR, Florin Pogonaru, „agenda zero este: FMI‑ul conduce pentru noi. Este cea mai mare greșeală. Nu în sensul că am fi neapărat sfătuiți prost. În sensul că nu gândim pentru noi cu propriul cap“. Statul s‑a „adaptat“. Adaptarea a substituit valoarea cu servilismul și performanța cu sistemul clientelar. Denunțat de formă chiar de ei, cei „adaptați“ să‑l păstorească sub privirile pasive ale noastre, ale celor ce votează.
Daniel Apostol
sursa: moneyexpress.ro
Adauga comentariu