O moarte care nu dovedeşte nimic

După ce lui Gheorghe i s-a făcut priveghiul cu poza şi cu vodca, trupul a fost livrat perfect septic la crematoriu unde i s-a făcut o slujbă de către un preot(?) al Bisericii Ruse din Exil, „absolut autonomă”(conform declaraţiilor „preotului”). Sesizaţi hilarul situaţiei? Omul fusese ateu, înjura Biserica pe unde-apuca, îi porcăia pe credincioşi din orice poziţie, însă familia a ţinut să-i facă slujbă. De ce?



Dacă şi-ar fi dorit să joace la propria-i moarte o ultimă farsă nu cred că i-ar fi ieşit atât de bine! Să apari cu un preot „absolut independent”(parcă ar fi România Mare a lui Vadim) şi să generezi, chipurile, controverse legate de riturile Bisericii, tu ateu fiind, asta chiar că e o situaţie hilară. Care însă se repetă de fiecare dată când mai moare câte-o personalitate de acest tip.

Vă rog să înţelegeţi că această postare n-are absolut nicio legătură cu Andrei Gheorghe. În locul său putea fi Mişu Cameramanu, Gigel de la Producţie sau Mitică de la PR. Chestiunea care deranjează este legată de şablonul deja încetăţenit şi care se repetă aberant.

La fel cum atunci când moare câte-un anti-globalist se găsesc isterici gen Andrei Cornea care să iasă pe TV şi să se dueleze „vitejeşte” cu trupul neînsufleţit, la fel, atunci când moare unu de-al lor, se găsesc prilejuri de-a ataca Biserica Ortodoxă. Instituţie care, în cazurile de acest gen, păcătuieşte doar prin faptul că există şi că-şi respectă canoanele.

Ca să înţelegem despre ce e vorba voi aminti deştepţilor care generează „controverse” că subiectul înmormântării a fost dezbătut în trei Sinoad ale BOR, din 1928, 1933 şi 2012. Concluzia:„nu se va oficia nicio slujbă religioasă la înmormântare şi nici pomenirile“ celor care nu sunt înmormântaţi conform rânduielii. De ce? Simplu: pentru că aşa spune tradiţia Bisericii. Eşti credincios, respecţi tradiţia, nu eşti, eşti liber să faci ce vrei! Ce-o fi atât de greu de înţeles? În plus, Sinodul este organul suprem al Bisericii. Nu episcopul, nu patriarhul, nu papa de la Roma!

Nu-ţi bagă nimeni sula-n coaste să te înmormântezi cum vrei. Eşti liber să te arzi pe rug, să-ţi umpli corpul neînsufleţit cu explozibil şi să-l detonezi(mă rog, s-ar putea ca aici să nu te lase statul „democratic”) sau să alegi absolut tot ce-ţi doreşte creieraşul în legătură cu trupul tău. Dar dac-o faci, automat te excluzi din rândul credincioşilor.

Nu-i oare ciudat că oameni care se consideră deştepţi, „mai superiori”(sic!), raţionali sau mai ştiu eu cum, au probleme de percepţie a realităţilor simple? Dacă te afişezi pe stradă îmbrăcat în roşu, e clar că faci parte din categoria celor îmbrăcaţi în roşu, dacă eşti blondă e limpede că faci parte din categoria blonzilor, dacă ai pantofi în picioare e limpede că faci parte din categoria celor încălţaţi. Acum hai să înţelegem: cum aţi trata o blondă care-ar pretinde că de fapt e roşcată, cum l-aţi considera pe unul îmbrăcat în roşu care s-ar jura că de fapt e în verde sau pe un individ încălţat cu pantofi făcuţi pe comandă la nu ştiu ce casă de modă care-ar pretinde că e desculţ? Probabil le-aţi răspunde cu blândeţe, ceva de genul „aşa e, ca tine”. După care aţi părăsi locul şi-aţi spune în gând „Doamne fereşte!”.

La fel e şi cu credinţa: ori crezi ori nu crezi. Cale de mijloc nu există, aşa cum nu merge să fii „puţin gravidă”. Atunci când eşti credincios, când îţi asumi credinţa, regulile, canoanele, tradiţiile, vin natural, sunt ajutoare şi-n niciun caz „chestii ilogice”, „limitări” sau mai ştiu eu ce aberaţii. De-aici însă începe un întreg tembelism.

În timp ce un credincios, în mare, îşi vede de-ale lui, ceilalţi, care se declară atei, extratereştri, reptilieni sau mai ştiu eu ce altă nerozie, sunt extrem de pătrunşi de „misiunea lor supremă” de a-i „educa” pe credincioşi. Aşa apar exemplare care ne vorbesc „ştiinţific” despre „doctrina cadavrului”, despre „cum e mai bine să gândească un ortodox” şi despre „ce ne spune ştiinţa despre …”(şi-aici puteţi completa cu absolut tot ceea ce doriţi). Păi, măi oameni buni, dacă voi v-aţi găsit fericirea în reptilianism, marxism sau mai ştiu eu ce altă trăsnaie, de ce nu-i lăsaţi şi pe ceilalţi să-şi trăiască fericirea în ritul lor? Doar vă umpleţi zilnic gurile cu „libertate”, „democraţie”, „drepturli(sic!) omului”s.a.m.d. Şi-atunci, de ce nu-i lăsaţi pe cei care-au ales o cale de împlinire să-şi trăiască în linişte viaţa?

Este însă vorba despre cu totul altceva. Aceleaşi voci deranjante şi gălăgioase sunt cele care au generat Conciliul Vatican II(1962-1965). Ce s-a întâmplat acolo se ştie: doctrina Bisericii Catolice a fost pusă „în rând cu vremurile”, adică s-au luat de bune sfaturile celor din afara bisericii care le spuneau celor din Biserică despre „cum ar fi bine să arate credinţa”. S-au scurtat slujbele, s-au uşurat posturile(să fim serioşi, postul catolic e un fel de arici-pogonici) s.a.m.d. Noua biserică modernizată străluceşte în termeni de corectitudine politică, dar se duce la fund în ceea ce priveşte credincioşii. Când intri într-o catedrală catolică în care, în alte vremuri, n-aveai loc să arunci un ac, nu te mai loveşte decât ecoul propriilor paşi. S-a dus credinţa, s-au dus credincioşii, n-a mai rămas decât business-ul. Bagi o monedă ţi se-aprinde un bec imitând o lumânare. Cool!

În fapt, disperarea care-i cuprinde pe „evangheliştii atei” e faptul că, în ciuda mersului Bisericii pe aceleaşi tradiţii milenare, numărul credincioşilor nu scade ci, din contră. Toate aşa-zisele controverse nu reprezintă în fapt absolut nimic atâta timp cât credincioşii-şi văd de-ale lor. În mare, cam asta se întâmplă, motiv suficient pentru „fericiţii atei” de-a crăpa şi-a urla precum posedaţii. Nu-mi rămâne decât să-i întreb în faţa propriilor lor frustrări: oameni buni, unde vă sunt raţiunea, etica, toleranţa şi celelalte valori pe care le fluturaţi obsedant?

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice