Nicolae Vacaroiu: Negociatorii FMI si BM sunt asemanatori comisarilor sovietici

Manual pentru Ponta despre asasinii economici şi despre trădare naţională



Motto: “FMI-ul trebuie să se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile.

Motto: “FMI-ul trebuie să se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată. China, Japonia, Statele Unite şi Germania, naţiuni care îndeplinesc rolul de creditori pentru restul lumii, pot să ignore FMI-ul” – Nouriel Roubini/Stephen Mihm, “Economia crizelor”, ed. Publica, 2010

Nicolae Văcăroiu, fostul premier al României între 1993 şi 1996, face dezvăluiri incendiare despre presiunile infernale pe care Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, dar şi Uniunea Europeană le fac asupra autorităţilor române de la cel mai înalt nivel pentru a le fi pusă România la picioare, despre mecanismul complex şi extrem de eficient prin care ţara ajunge o colonie dispusă să înghită orice, să rabde oricât. Vorbeşte şi despre trădare, iar printre rânduri pot fi identificate figurile sclivisite ale “gulerelor albe” şi ale politicienilor care stau la coadă nerăbdători să-şi trădeze neamul şi ţara. Acum, când Victor Ponta şi ai săi par că tropăie de nerăbdare să dea şi ultimele resurse ale economiei româneşti – de la Roşia Montană la Oltchim, de la Căile Ferate Române la cupru şi gaze de şist -, dezvăluirile fostului premier, făcute în 1998, în volumul “România, jocuri de interese”, constituie un adevărat manual despre cum să-ţi iubeşti ţara. Fără declaraţii pompoase, fără parade ci muncind pe brânci, cu inteligenţă şi maximă responsabilitate.

Victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI

“FMI şi Banca Mondială reprezintă o serie de interese, în primul rând interesele celor şapte mari puteri superindustrializate, care deţin peste 56% din pachetul de acţiuni al celor două bănci. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, pot să afirm că ei reprezintă în domeniul financiar-monetar, dar şi în politicile economice, ceea ce erau pe timpuri comisarii sovietici. Au o matrice generală, una şi aceeaşi, pe care o aplică în toate ţările aflate în tranziţie, fără să ţină seama de specificul şi de evoluţia ţării respective, de perspectivele ei de dezvoltare. Este un program perfect din punct de vedere teoretic, dar care poate provoca efecte negative, mai mari sau mai mici, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară. Personal, nu cunosc vreo ţară care să fi obţinut succese în urma aplicării măsurilor de ajustare structurală impuse de FMI şi Banca Mondială. Din contră, au avut ca efect adâncirea crizei economice, agravând situaţia deja critică a celor săraci. În cartea sa «Scandalul şi Ruşinea», editată în 1997, Bertrand Schneider – o mare personalitate a Clubului de la Roma – spunea: «Într-adevăr, câmpul vizual al Băncii Mondiale s-a îngustat într-o asemenea măsură încât ea sfârşeşte prin a reprezenta o sursă de sărăcie şi de subdezvoltare în contradicţie totală cu însuşi spiritul misiunii sale». Un eveniment semnificativ în ceea ce priveşte «succesul» celor două organisme financiare internaţionale s-a petrecut în urmă cu circa doi ani, cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a FMI şi BIRD. Organizaţii neguvernamentale din întreaga lume au organizat în paralel un forum sub lozinca «50 de ani ajung». Toţi participanţii au fost alături de Vandana Shiva când aceasta a cerut «un minut de tăcere» pentru victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI.

Am încercat în acele perioade de negocieri să spargem acest model general, această matrice şi să adoptăm o serie de măsuri convenabile”.

Sinucidere prin cădere economică

“S-a dorit să ni se impună, pentru anul 1993, o cădere economică de circa 15%. Aceasta era principala problemă care ni se punea în faţă. Adăugaţi acest procent la căderea de cca. 54% din perioada 1990-1992 şi veţi avea, cred, imaginea a ceea ce ar fi rămas din economia românească. Ar fi însemnat păstrarea doar a câtorva segmente ale economiei şi coborârea capacităţilor de producţie la o serie de obiective sub pragul de eficienţă. A accepta aşa ceva era echivalent cu o sinucidere, însemna în primul rând distrugerea perspectivei capitalului autohton, care nu ar mai fi avut ce să deservească. Să deservească populaţia? De acord, dar asta în proporţie, să zicem, de 30%, în rest trebuie să deservească marea industrie. Însă marea industrie era pur şi simplu propusă spre lichidare.

Într-adevăr, când am preluat guvernarea, cam 80% din economie se afla în blocaj financiar şi circa 1800 de societăţi mari şi mijlocii erau în pierdere, sau la limită, dar a lichida aceste obiective dintr-un condei ar fi însemnat decapitarea economiei româneşti şi rămânerea fără nici un fel de perspectivă de dezvoltare ulterioară. (…) Se solicita, de regulă, închiderea societăţilor comerciale din ramurile de prelucrare finală, deci cele cu grad ridicat de prelucrare.”

“Să nu exportăm buşteni, ci mobilă”

“De asemenea, interzisesem exportul de fier vechi, minereuri brute, blocuri de marmură şi granit, buşteni etc. – deci materii prime brute – pentru o anumită perioadă de timp, pentru a da posibilitatea producătorilor din ţară (indiferent de forma de proprietate) să se modernizeze, retehnologizeze, restructureze, pentru a ajunge la performanţă în prelucrarea acestor materii prime brute. Cu alte cuvinte, să nu exportăm buşteni ci mobilă, nu blocuri din marmură ci plăci fine, nu fier vechi ci metal prelucrat etc. Era o formă de a atrage investitori străini în realizarea de produse cu grad înalt de valorificare, în România. Asta însemna dezvoltare industrială, asigurarea de noi locuri de muncă, export etc.”

Dispute foarte dure şi foarte serioase

“Când, în locul unei scăderi de 15% am propus o creştere, fie şi mică, reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale au spus că aşa ceva este practic imposibil, dar eu ştiam că putem şi am demonstrat-o. Aveam experienţă, eram, sub aspectul pregătirii profesionale, cel puţin la nivelul echipei lor, o echipă condusă de un anume Watson, un irlandez. În ţară aveau ca reprezentant permanent pe un anume Green.

Rezultatele obţinute au dovedit viabilitatea programului nostru de guvernare şi capacitatea profesională a echipei guvernamentale. Concret, am realizat în anul 1993 o creştere a PIB cu 1,3% faţă de anul 1992 şi nu o cădere de cca. 10% cât era estimarea organismelor financiare internaţionale. Au fost şi alte mici victorii în confruntarea cu reprezentanţii FMI şi Băncii Mondiale. Spre exemplu, mi-au spus că prin introducerea TVA veniturile bugetului de stat se vor diminua cu 0,5%, în timp ce noi susţineam că vor creşte cu 0,5%. Rezultatul final a condus la creştere a veniturilor cu 0,4%.

Până la urmă, am dobândit un anumit respect profesional din partea acestor echipe de negociatori, însă disputa a rămas în cotinuare foarte dură şi foarte serioasă. Să nu vă închipuiţi însă că stăteam şi ne târguiam zi de vară până seară, că apăream cu dânşii la televiziune, aşa cum s-a întâmplat ulterior. Discutau cu specialiştii noştri din Ministerul de Finanţe, Banca Naţională, ministerele economice, iar la primul ministru nu stăteau decât o jumătate de oră, o oră maxim, aşa cum este normal.”

Măsurile impuse de FMI duc la destabilizarea ţării

“Măsura care ni se cerea era de lichidare rapidă a tuturor societăţilor comerciale cu pierderi, care nu-şi pot onora obligaţiile financiare faţă de furnizori, bugetul de stat şi de asigurări. Era o analiză economică la rece care nu ţinea seama de situaţia concretă din ţară, de efectele dezastruoase pe care le-ar provoca asupra întregii societăţi, pe termen mediu şi lung, punerea în aplicare a măsurilor propuse de aceste organisme financiare internaţionale

În 1993, când se purtau aceste discuţii, aproape întreaga economie se afla în blocaj financiar, mai bine de jumătate din industrie îşi închisese porţile (în primii trei ani de după revoluţie se produsese deja o restructurare, involuntară, haotică), agricultura se afla în plină criză, nemaiputând să asigure securitatea alimentaţiei populaţiei, subcapitalizarea societăţilor comerciale atinsese cote alarmante (creditul pentru producţie depăşea, în medie, 75% din necesarul de capital circulant) în mare parte şi ca efect al practicării de dobânzi real pozitive exagerate timp de trei ani. Şi nu uitaţi că economia ajunsese în această stare după punerea în aplicare de către guvernanţi a măsurilor impuse prin acorduri de către FMI şi Banca Mondială. A continua pe această linie ar fi însemnat colapsul total al economiei, costuri sociale imposibil de suportat, declanşarea de conflicte sociale puternice, destabilizarea ţării.

Sigur că aveam alternative pregătite – chiar acceptând unele din măsurile cerute de organismele financiare internaţionale – pe care le-am pus pe masă în discuţiile purtate mai bine de jumătate de an. În final, au fost acceptate multe din măsurile propuse de noi. În practică, rezultatul noilor mecanisme s-a concretizat în reducerea treptată a blocajului financiar de la 80% din PIB (la 1 ianuarie 1993) la cca. 18% din PIB (la 31 decembrie 1996), refacerea echilibrelor macroeconomice prin creştere economică şi nu prin cădere, aşa cum ni se propunea, recuperarea în mare parte a pieţelor externe, dezvoltarea sectorului privat, care la predarea mandatului nostru contribuia cu 52% la crearea PIB.”

Preţuri mari impuse la electricitate şi gaze

“Am avut discuţii interminabile şi în ceea ce priveşte impunerea unor preţuri la energia electrică şi la gazele naturale. Punctul meu de vedere a fost acela că, fiind producători de astfel de resurse, nu e nevoie să includem o serie de cheltuieli în preţ ca şi cum am importa energie. De altfel, ceea ce se solicita şi anume un preţ de 50 de dolari pe MW nici nu exista ca atare în economia mondială, era un preţ artifical. Până la urmă, am reuşit să cădem de acord asupra unui mecanism de recalculare în baza păcurii, care avea preţul cel mai scăzut. De asemenea, s-a acceptat, pentru câţiva ani, să practicăm un tarif mai scăzut la energia electrică şi termică livrată populaţiei, comparativ cu cel suportat de agenţii economici. Oricum, industria, agricultura etc. primeau energia la un tarif mediu de 40-45 dolari/MW, faţă de 65-75 dolari/MW în prezent în comparaţie cu 40-45 dolari/MW cât este tariful mediu pe piaţa mondială.

Am obţinut deci o serie de succese în aceste negocieri, ceea ce a dus la unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere mediu anuale din Europa, de 5-6% în industrie, iar în agricultură reuşisem, după o muncă de selecţie, să reabilităm marile complexe de creştere a porcilor şi a păsărilor şi să reintroducem şi să dezvoltăm sistemul de subvenţii şi prime, desigur în măsura în care ne permiteau resursele. În acest fel, până în 2002, când era prevăzută liberalizarea comerţului cu Uniunea Europeană, am fi ajuns la acelaşi mecanism cu cel practicat în ţările respective. Am fi ajuns şi noi, spre exemplu, să acordăm producătorilor de carne, de la buget, o subvenţie de 40% din preţ şi o primă de export de 10-15%, aşa cum procedează astăzi ţările membre ale Uniunii Europene şi chiar unele ţări vecine, cum este Ungaria. Efectele scontate: valorificarea potenţialului agricol deosebit de care dispune România; asigurarea securităţii alimentaţiei populaţiei la preţuri accesibile; transformarea agriculturii, prin export, într-o ramură aducătoare de aport valutar; relansarea industriei care deserveşte agricultura; creşterea substanţială a veniturilor celor care lucrează în această ramură.”

Florin Georgescu: ”Se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile”

“Am privatizat 2800 de unităţi şi, mă rog, se poate comenta că au fost multe sau că au fost puţine, dar criteriul nu a fost numărul lor ci oportunitatea de a le privatiza, creşterea producţiei, a calităţii acesteia în condiţii superioare de profitabilitate. Nu mi-aş fi putut permite în nici un caz să scot la privatizare societăţile cele mai profitabile, să scot la vânzare fabricile de ciment care făceau două sute de miliarde profit pe an şi să le dau unui investitor strategic. Trebuie să spun ori de câte ori am prilejul că aceste societăţi trebuiau scoase la momentul oportun la privatizare, respectiv când ar fi existat condiţii de participare a capitalului autohton la acest proces şi prin ofertă publică şi în orice caz printr-o formulă adecvată care să conducă la spargerea monopolului. Mai ales că la fabricile de ciment – ca să rămân doar la acest exemplu – nu era nevoie de investiţii deosebite, poate de câteva milioane de dolari ca să fie cumpărate filtrele pentru a diminua poluarea. Am realizat că este o crimă să dai din mână societăţile cele mai profitabile, să faci ceea ce a spus la un moment dat Florin Georgescu despre ceea ce se întâmplă acum, respectiv că «se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile».

Mi se cerea atunci – şi iată că după aceea s-a şi realizat – să facem privatizarea la normă, conform unui plan, fără să privesc în perspectivă, să văd în ce măsură este profitabil pentru economia naţională.”

Nevoia de guvernanţi puternici, inteligenţi, care să nu piardă cel mai aprig război – al pieţelor de desfacere

“Este vorba şi de o strategie conjugată, bine gândită, impusă de FMI şi Banca Mondială. Nu trebuie ascuns faptul că aceste organisme financiare internaţionale fac jocul marilor puteri care deţin pachetul majoritar de acţiuni şi nu ţin seama de condiţiile specifice din fiecare ţară.Aplicarea brutală a unor strategii economico-financiare generale  duce automat la o scădere pronunţată pe plan industrial, agricol şi efectele se regăsesc în căderea pieţei interne, pierderea pieţelor externe, ceea ce transformă totul într-o măsură eficace de penetrare a produselor din ţările dezvoltate pe pieţele eliberate. Să nu uităm că la sfârşit de secol XX ne confruntăm cu cel mai aprig şi dureros război – lupta pentru pieţe de desfacere. Lovitura sub centură, pe la spate, face parte, ca ceva normal, din regulile de bază ale acestui război. Cine câştigă? Aproape întotdeauna ţările superindustrializate, căci au de partea lor puternicele corporaţii multinaţionale (urmăriţi fuziunile din ultima vreme) şi bineînţeles organismele financiare internaţionale. Ţie, ca ţară în curs de dezvoltare, aflată în traziţie, ţi se cere să iei măsuri rapide de fărâmiţare a terenurilor agricole, să divizezi societăţile mari în mai multe societăţi, să distrugi sistemele integrate din domeniul energetic, transporturi etc. În aceste condiţii, ai nevoie de guvernanţi puternici, inteligenţi, care aleg cu răbdare calea, nu pentru a câştiga dar cel puţin pentru a nu pierde acest război.”

Trădarea din interior

“România, la începutul lui 1995, începuse să aibă o imagine excelentă în mediile politice occidentale şi mai ales pe piaţa privată de capital. Deci, se impunea să procedăm ca celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Cehia, să ieşim pe piaţa privată de capital de unde să luăm două, trei miliarde de dolari, bani pe care să-i introducem în totalitate în rezerva valutară a statului pentru a da încredere în moneda naţională. Era o măsură obligatorie, pe care alţii au realizat-o, fiindcă în acest fel puteam ieşi de sub dependenţa totală de FMI şi Banca Mondială. (…) Am avut discuţii destul de dure cu guvernatorul Băncii Naţionale, discuţii care nu au dat rezultate. Sigur, Banca Naţională n-a spus nu, de altfel o şi ajutasem să poată ieşi pe o astfel de piaţă, cu ajutorul ambasadorului nostru în Japonia, domnul Dijmărescu, cu care am colaborat personal pentru a intra în legătură cu societatea financiară Nomura. Nu s-a spus deci un «nu» ferm, dar m-a deranjat enorm – şi o spun pentru prima oară – faptul că în urma acestei discuţii într-un cerc restrâns, care avea un caracter oarecum confidenţial, reprezentantul misiunii FMI a venit urgent la Bucureşti. Cineva îl informase că premierul forţează ieşirea pe piaţa privată de capital. L-am întrebat de ce este interesat de această problemă, i-am explicat că rolul său este să-şi vadă de atribuţiile pe care le are, că FMI şi Banca Mondială sunt totuşi bănci internaţionale, unde şi ţara noastră este acţionar şi că nu au dreptul de a trage la răspundere guvernul pentru intenţia de a atrage şi alte surse financiare externe. Discuţia s-a închis foarte rapid.

În concluzie, operaţiunea a fost declanşată cu aproape un an de zile întârziere, când am ieşit, într-adevăr, pe piaţa privată de capital pentru prima dată în istorie. Este vorba de piaţa japoneză, piaţa care dispunea de lichidităţi şi era cea mai receptivă în acel moment. Ne-a ajutat să facem acest pas faptul că România obţinuse ca urmare a rezultatelor pe linia reformelor, a ritmurilor ridicate de creştere economică, a stabilităţii macroeconomice realizate în a doua parte a anului 1994 etc., o cotă de risc de ţară bună (BB+), apropiată de cea a Cehiei şi a Poloniei. (…) Aceasta a fost deci a doua acţiune care, cu toată buna mea intenţie şi cu toată activitatea depusă, n-am putut să o realizez la timp, ceea ce ne-a costat. Normal ar fi fost să avem până în 1996 cel puţin patru, cinci ieşiri pe piaţa privată de capital, să avem cinci-şase miliarde de dolari de pe această piaţă. În momentul când s-a înregistrat o cădere a PIB de peste 10% în 1997, am devenit din nou dependenţi aproape în exclusivitate de FMI şi Banca Mondială.”

„Se dorea să revenim la nivelul dinainte de 1945”

“Când am preluat guvernarea, circa 80% din PIB se afla în blocaj financiar şi, mai mult decât atât, peste 1400 de societăţi şi regii se aflau în pierdere. La sfârşitul mandatului meu, acest număr se redusese la 200, ca urmare a muncii de aplicare a programelor de restructurare.

Dacă aş fi mers pe principiile aplicate sau măcar enunţate în anul 1997 şi impuse de FMI, ar fi însemnat, pur şi simplu, ca toate aceste societăţi şi regii să fie lichidate, ceea ce ar însemnat ca economia românească să funcţioneze la circa 20% din nivelul anului 1989. Practic, însemna să nu mai aibă industrie, să revenim, poate, la nivelul dinainte de 1945, să nu mai contăm pe piaţa externă, să nu mai putem asigura satisfacerea necesităţilor populaţiei, să fim condamnaţi să ne transformăm într-o ţară puternic importatoare de absolut orice.

Ar fi fost o tragedie naţională, ar fi însemnat intrarea ţării în situaţia de a nu mai putea plăti, chiar şi cu un buget destul de restrâns, aparatul public, am fi ajuns ca Rusia, Ucraina, să nu mai putem plăti pensiile decât la patru sau la şase luni de zile, n-am mai fi avut bani pentru armată, pentru sănătatea publică, pentru cultură, pentru cercetarea ştiinşifică.”

Privatizare la doi lei

“Asemenea gafe nu se pot face decât din nepricepere, dar la fel de adevărat este că în spatele acestor iniţiative au fost şi sunt jocuri de interese, mai întîi cele externe, care urmăresc eliminarea concurenţilor de pe piaţa externă şi penetrarea pe piaţa internă a României, şi în al doilea rând cele interne prin realizarea de venituri personale sau de grup, privatizând societăţi comerciale atractive în faza de lichidare, respectiv la un preţ mult mai scăzut decât cel real.

(…)Şi acum apare şi reaua intenţie, fiindcă în paralel cu desfiinţarea societăţii Promex Brăila, care producea excavatoare, buldozere, s-au început negocierile pentru încheierea unor contracte de import (din SUA) de utilaje complexe (maşini agricole, buldozere, excavatoare etc.) în valoare de cca. 180 de milioane de dolari, desigur cu garanţia guvernului român. Fiindcă nu trebuie uitat că până în 1989, peste 60% din producţia de aici era livrată la export, iar excavatoarele şi buldozerele din Brăila erau cunoscute în întreaga lume.

Cum poţi, deci, să iei decizia de desfiinţare a unei astfel de societăţi numai fiindcă ţi-a cerut-o cineva de la FMI sau Banca Mondială şi în acelaşi timp să vorbeşti despre buna ta credinţă? Vreţi ca FMI şi Banca Mondială să ţină cu România, sau cu americanii, germanii, japonezii etc., care sunt principalii acţionari?”

Devalorizarea teribilă a leului şi majorarea explozivă a dobânzilor, mijloacele falimentării

“La începutul anului 1997, Guvernul şi Banca Naţională au acceptat, sub presiunea FMI, punerea în aplicare a două măsuri – deprecierea leului de la 4.035 lei/USD la 8.500 lei/USD şi majorarea dobânzilor la credite de la 70% pe an la peste 200% pe an, măsuri care au provocat punerea în situaţia de a falimenta a majorităţii societăţilor comerciale, indiferent de forma de proprietate. Efectul s-a regăsit în căderea serioasă a veniturilor bugetare, obligând Ministerul Finanţelor să emită pe bandă rulantă noi titluri de stat, cu dobânzi uriaşe, chiar şi de 400%. Sigur că în atare situaţie băncile comerciale au redus operaţiunile de creditare a economiei, cumpărând titluri de stat, unde realizau profituri de 4-5 ori mai mari. Şi iată cum, după ce ne-au criticat vehement, într-un singur an, 1997, datoria publică a ajuns la peste 18 mii de miliarde.

Şi acum să discutăm despre o a doua acuzaţie. S-a spus că eu am ţinut cursul de schimb pe loc. Absurd, fiindcă Banca Naţională nu-mi era subordonată. S-a trecut însă la această devalorizare masivă – şi opinia mea este că ea a fost realizată de Banca Naţională în înţelegere cu FMI – care a fost una dintre cele mai mari gafe posibile ale actualei guvernări.”

Desfiinţarea rezervei strategice de grâu

“În 1997 s-a realizat o producţie-record de cereale, datorită campaniei agricole din 1996, numai că aceste produse nu au mai avut valorificare, iar producătorul agricol nu a mai avut cum să-şi achite datoriile.

De ce nu s-au mai vândut cerealele, iarăşi este interesant să analizăm. În primul rând, s-a desfiinţat practic rezerva strategică de cereale a României, mai ales la grâu, printr-o măsură impusă din exterior. Măsura a fost bine gândită ca să ne pună pe butuci.Concret, rezerva de grâu a ţării era, dintotdeauna, de cca. două milioane de tone (din care un milion de tone pe stoc de siguranţă), respectiv trebuia să se asigure aprovizionarea populaţiei cu pâine pe un an de zile, în cazuri deosebite – secetă, inundaţii, război etc. În 1997 această rezervă s-a redus la 350 mii de tone.

Au fost presiuni externe şi asupra mea, în 1993, şi m-am opus categoric să desfiinţez rezerva strategică. M-am opus, fiindcă exact în acelaşi o trăsesem, ca să spun aşa, pe pielea mea, avusesem un an agricol dezastruos pe vremea Guvernului Stolojan şi m-am văzut în situaţia de a rămâne fără grâu pentru pâinea populaţiei şi de a apela la marii exportatori, adică la Canada, Franţa etc. Preţul la grâu era atunci 115-120 dolari, dar ştiind că am nevoie au crescut imediat preţul la 175 de dolari tona. Iată ce înseamnă lupta pe piaţă pentru profit, cum se realizează în fapt sprijinul ţărilor dezvoltate către cele aflate în tranziţie.”

Odată distrusă, industria nu se mai poate reconstrui

“La bănci, unde profiturile sunt mari, s-a făcut deci restructurare cu bani publici, iar la societăţile importante pentru economie nu se preiau datoriile şi sunt lăsate în faliment. Iată un exemplu clar de cum se acţionează faţă de interesele României.

Unii au spus că mecanismele de piaţă trebuie puse imediat în funcţiune, chiar în mod brutal, iar piaţa va juca rolul de regulator. S-ar închide astfel circa 90% din industrie, după care s-ar încerca punerea pe picioare, aproape de la zero, a unei noi economii. Întrebarea – sau una dintre întrebări – este în cât timp am putea reuşi să construim din nou industria care ne trebuie. Ne-ar trebui 30 de ani? Ne-ar trebui 60?

Cert este că o industrie nu se construieşte în cinci ani sau într-un deceniu.

Următoarea întrebare ar fi dacă principiile globalizării economice ne-ar mai permite să creăm o industrie în România. Ne mai putem întreba, legat de acestă ultimă problemă, dacă putem identifica vreun segment al industriei pe care vrem să o construim din nou în care să nu existe în ţările dezvoltate mari producători, care domină astăzi piaţa mondială şi care să nu se confrunte periodic cu supraproducţia. Deci, întrebarea este dacă există cineva în lume dispus să vină în România cu tehnologie de vârf într-un anumit domeniu, în situaţia când ţările industrializate se confruntă cu criza de supraproducţie? Şi dacă ar fi cineva dispus să ne ofere o astfel de tehnologie, îi va permite statul lui acest lucru? ”

România – colonie corporatistă internaţională

“Noi suntem în situaţia ca într-un an-doi să avem raportul despre care vorbeam răsturnat şi să avem 60-65% investitori străini care vor deţine puterea economică şi numai 35-40% capital autohton şi aceasta doar în întreprinderile mici şi mijlocii. În acel moment putem spune că România va pierde independenţa economică cu toate implicaţiile ce decurg. Trebuie să pornim de la faptul că noi am moştenit o economie centralizată, o economie în care totul era proprietate publică a acestor 23 de milioane de locuitori. Oamenii care au muncit, au stat în frig, au răbdat de foame sunt cei care au creat, cu suferinţa lor, tot ce s-a creat. Nu poţi să bagi capul în nisip şi să le spui acestor oameni că nu te interesează ceea ce au construit, că te-ai decis să vinzi totul către oamenii de afaceri străini, deci să nu dai nici o şansă capitalului autohton, nici măcar la societăţile comerciale cu profit. Să fim clari şi corecţi, cine deţine puterea economică, controlează întreaga societate românească.

Nu poţi, de asemenea, să le spui că 1% vor deţine bogăţiile României, iar cei care au muncit pe acest pământ românesc nu au altă şansă decât să muncească în continuare pentru profitul altora şi să trăiască, cel puţin o bună perioadă de vreme, mai rău decât pe timpul lui Ceauşescu. Nu poţi să provoci dintr-odată o asemenea suferinţă populaţiei cel puţin pentru motivul că efectul va fi dezastruos şi imediat. Ne putem afla în situaţa unei destabilizări totale, când nu se va mai putea aplica nici un fel de reformă în România, nici graduală, nici de şoc. Iar remediul unei asemenea situaţii nu ar putea fi altul decât reinstaurarea dictaturii, ori eu cred că nimeni nu îşi doreşte aşa ceva. Iată că situaţia poate deveni foarte gravă dacă analizăm posibilele evoluţii în timp. Permanent trebuie să ne gândim să nu pierdem autonomia economică a ţării, să nu ne transformăm într-o colonie corporatistă internaţională în aşa fel încât generaţiile care vin după noi să înceapă lupta pentru independenţă, să declanşeze un nou război, de data aceasta politic şi economic, pentru independenţa României.”

De la construcţia de avioane la spătare pentru Mercedes

“Vă întreb, la ce ar folosi la un moment dat chiar dacă vor veni în România câteva miliarde de dolari, dacă populaţia e slăbită, bolnavă, lipsită de mândrie naţională, lipsită de speranţă? Reconstruirea unei societăţi moderne ar dura extrem de mult, poate câteva generaţii. Şi în această perioadă nu putem realiza acea pătură mijlocie, întreprinzătorii mici şi mijlocii? Pe cine să deservească aceste întreprinderi mici şi mijlocii? Să facă un spătar de lemn pentru Mercedes, aşa cum se face la Codlea? Dacă considerăm că asta va fi industria de viitor a României, industrie care produce astăzi elicoptere şi avioane, nave etc., atunci nu mai avem ce discuta. (…) Pierderea autonomiei economice ar crea probleme serioase în ceea ce priveşte păstrarea statului naţional unitar român, care este primul principiu al Constituţiei.”

Industria şi agricultura, pe butuci

“Ceea ce se întâmplă acum este întru totul asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu CAP-urile. Aduceţi-vă aminte că în 48 de ore s-a distrus tot, o întreagă avuţie naţională, s-au distrus grajduri, s-au împărţit animale, s-au scos din funcţiune utilaje, sisteme de irigaţii. S-a mai refăcut ceva în agricultură? S-ar mai putea reface ceva în industrie după ce ea ar fi complet distrusă?

Eu, indiferent ce mi s-ar spune că se doreşte, nu pot fi de acord cu o politică prin care vând fier vechi din România, vând blocuri de marmură din România, vând lemn brut, totul fiind de vânzare, cât mai liber, iar noi terminăm cu fabricile de mobilă, cu fabricile de prelucrare a blocurilor de marmură şi cu metalurgia românească.”

Plan Marshall, nu para-ndărăt prin „asistenţă tehnică”

“Economia de piaţă din ţările dezvoltate s-a construit în timp, până a ajuns la performanţă, şi a început să funcţioneze când au fost puse în aplicare cu o rigoare extraordinară două instrumente şi anume hotărârea de a face cea mai puternică lege din contractul dintre părţi (orice întârziere în respectarea contractelor însemnând amenzi şi penalităţi extrem de dure) şi, în al doilea rând, când s-au dat puteri depline poliţiei fiscale şi orice încălcare a disciplinei fiscale a fost sancţionată foarte dur, cu închisoarea.

În momentul când au fost puse la punct aceste două instrumente, abia atunci a început să funcţioneze cum trebuie economia capitalistă.

În ţările europene avansate, după ce s-a ajuns la performanţă economică, având, fireşte, în spate un Plan Marshall, nu o asistenţă tehnică în care banii se întorc la cei care ni-i dau, ci o finanţare directă, nerambursabilă, aşadar după ce s-a construit o economie dezvoltată, s-a pus accentul pe fiscalitate, cum este în Suedia, unde fiscalitatea este de 55%, faţă de 32% în România şi astfel s-a ajuns la o redistribuire care să asigure pacea socială şi stabilitatea iar cei care fac afaceri să nu fie tulburaţi de cei care nu au ce mânca şi trebuie să fure sau să provoace acte din ce în ce mai perturbatoare pentru societate.”

Agricultura, obligatoriu bine dezvoltată

“Deci, să aducem în ţară valută şi cu ea să realizăm modernizarea, retehnologizarea, astfel încât să ajungem, spre 2005-2010, la o industrie care să fie cât de cât competitivă, la o agricultură obligatoriu bine dezvoltată, fiindcă aici este punctul cel mai sensibil al competiţiei cu ţările UE, competiţie în care dacă nu ne putem angaja, atunci murim. Iar în acest timp să acţionăm pentru pregătirea noilor generaţii în domeniul informaţional, ceea ce începe cu dotarea şi pregătirea din şcoli.”

S-au acceptat toate condiţiile impuse de FMI

“Am spus că trebuie renegociate acordurile cu FMI şi Banca Mondială, fiindcă multe din măsurile înscrise în aceste acorduri ne conduc spre prăpastie şi s-a spus da (de către premierul Radu Vasile – n. red.), se vor renegocia, dar deocamdată lucrurile au rămas la fel. Programul economic este la ora actuală alcătuit din tot felul de principii generale care nu servesc la nimic, luate toate din respectivele acorduri şi astfel circa 80% din măsurile programului Guvernului Radu Vasile le găsim în programele ASAL şi FESAL, cu toate că se spune că sunt programe pur româneşti.

Din păcate, în februarie 1997, o dată cu sosirea misiunilor FMI şi Băncii Mondiale, guvernanţii s-au grăbit nepermis de mult (practic, nu au negociat), şi au acceptat toate condiţiile impuse de aceste organisme internaţionale. Le găsiţi în detaliu în memorandumul semnat cu FMI şi în acordurile ASAL şi FESAL semnate cu Banca Mondială. (…) Efectul îl scontam, fiindcă în aceste acorduri am regăsit în mare parte condiţiile care se încercase să mi se impună în 1993. Am regăsit şi unele condiţii cum ar fi aceea, esenţială, că refacerea echlibrului macroeconomic trebuie să se facă prin cădere economică şi nu prin creştere. S-au acceptat condiţii noi, cum ar fi privatizarea prin lichidare, pentru ca apoi să se spună că a fost o greşeală de traducere, că era vorba de privatizare sau lichidare. S-a stipulat chiar şi un număr exact de societăţi care trebuie lichidate, fără ca în prealabil să se facă o analiză de fond a fiecărui caz în parte.”

Victor Ciorbea a fost umilit

”Pentru mine a fost o surpriză neplăcută (când premierul Victor Ciorbea a prezentat noul program de guvernare în faţa televizoarelor fiind însoţit de reprezentanţii organismelor financiare internaţionale – n.red.) şi am considerat că primul ministru a fost umilit, mai precis s-a pus în situaţia de a fi umilit. Nu este admisibil ca şeful executivului unei ţări, nu contează care este acea ţară, să iasă braţ la braţ cu nişte funcţionari ai unor organisme financiare internaţionale la o conferinţă de presă. Este nefiresc şi nu am auzit să se fi întâmplat un caz similar în alt colţ al lumii.”

Ordonanţe şi decizii de proastă calitate

“(…) Membrii Guvernului (Ciorbea – n. red.) au început să nu mai consulte specialiştii, care de o viaţă întreagă studiau problemele din domeniul lor, ci pur şi simplu să se întâlnească ei între ei şi să ia decizii, emiţând ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă «pe picior>, cum se spune, ordonanţe şi decizii de proastă calitate. Iar după semnarea acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, au început pur şi simplu să le pună în aplicare, măsură cu măsură, fără măcar a consulta specialiştii din ministere cu privire la efectele asupra economiei şi societăţii româneşti în ansamblul ei.”

UE, împotriva grâului românesc

“La aceasta s-a adăugat şi măsura stipulată în acordul cu Banca Mondială de desfiinţare a rezervei strategice de grâu. De la două milioane de tone de grâu s-a ajuns la 350 de mii de tone, care înseamnă consumul pentru panificaţie de circa o lună, o lună şi jumătate. Această măsură a fost forţată nu numai de Banca Mondială ci şi de UE, datorită faptului că grâul este unul dintre produsele de bază care circulă în economie, face obiectul exportului, iar UE se confruntă cu excedente la grâu, ca şi Canada ori SUA, ţări interesate să pătrundă cu livrări de grâu şi pe piaţa românească. Dădeam primele şi subvenţiile cu condiţia ca 40% din producţie să o contracteze cu statul şi să preluăm grâul la rezerva strategică, acolo unde nu putea aduce decât grâu de calitate.”

„Am exportat lemn în disperare”

“Pentru a se suplini această cădere a producţiei prelucrate, s-au dat o serie de ordonanţe care ne-au surprins. S-a liberalizat exportul pentru lemnul pe picior, am început să exportăm buşteni, ceea ce a făcut ca preţul să explodeze şi fabricile de prelucrare a lemnului să fie puse pe butuci. Deci, am început să exportăm lemn oarecum în disperare, nu a fost tras nici măcar în cherestea sau în parchete, nu s-a urmat nici cel puţin al doilea ciclu de valorificare. Am început să exportăm fără limită fier vechi sau blocuri de marmură, în condiţiile în care avem şase, şapte fabrici private de prelucrare a marmurii care au adus instalaţii ultramoderne în valoare de zeci de milioane de dolari pentru tăierea blocurilor de marmură în plăci, crescând gradul de valorificare de la unu la patru.

Adăugaţi la toate acestea politicile comerciale şi politicile în domeniul vamal care ne-au descumpănit o dată în plus. Ne-am trezit peste noapte cu o serie de măsuri, dintre care unele, sunt convins, deservesc o serie de interese de grup, prin care se produc modificări ale nivelului taxelor vamale, reduceri masive care au lăsat fără protecţie industria naţională, agricultura, zootehnia şi toate acestea în condiţiile în care aveam un acord semnat cu UE care ne permitea să avem taxe vamale ridicate până în 2002, când aceste taxe trebuiau reduse.

Efectul nu este altul decât prăbuşirea sectoarelor respective din economie, mergând până la lichidare, până la închidere.

Au fost şi cazuri de-a dreptul hilare, cum ar fi exemplul pe care l-am discutat deja privitor la introducerea taxelor vamale la importul de bumbac, în condiţiile în care România nu produce bumbac. Deci, se reduce sau se desfiinţează taxele vamale la lână, în condiţiile în care avem lână în ţară şi se măresc la bumbac, pe care nu-l producem, ceea ce pur şi simplu, ca observator al acestor fenomene, te poate pune serios pe gânduri.

Pot eu să spun că aceste măsuri sunt luate din nepricepere? S-a venit cu argumentul că nu s-a făcut altceva decât să fie aplicat acordul de asociere cu UE semnat pe timpul Guvernului Văcăroiu. Dar operaţiunile au fost făcute înainte de termen şi, în al doilea rând, în contextul în care s-au acceptat măsuri de cădere economică trebuia imediat să se treacă la renegocierea acestui acord fiindcă nu mai corespundeau termenele, trebuia mărit intervalul de protecţie a economiei româneşti. Renegocierea trebuia făcută cu atât mai mult cu cât nu facem parte din rândurile ţărilor care au fost acceptate pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.”

“Nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor”

“Reprezentanţii FMI vin cu lecţia bine învăţată de acasă şi pentru orice abatere cer aprobarea conducerii FMI. (…) E greu să-ţi dai seama de tot ceea ce gândesc, dar cred că în mare parte nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor, pentru simplul motiv că programele FMI nu au dat rezultate în nici o ţară, cel puţin până la ora actuală. De altfel, în ultimii ani aceste organisme financiare internaţionale sunt supuse unor critici din ce în ce mai acerbe ale unor specialişti de marcă în probleme de economie mondială. Tot mai mulţi coloşi ai gândirii economice critică aceste politici şi practici ale FMI de a impune o matrice unică, foarte bună teoretic, pentru toate ţările aflate în tranziţie. Este ca şi cum ai trata un bolnav, indiferent de boala lui, numai cu aspirine. Sau nu, ar fi bine dacă ar fi un tratate numai cu aspirine, dar e vorba de un tratament chirurgical, se taie şi după ce te-a tăiat şi ţi-a scos câteva organe, constată că acele organe sunt sănătoase.

Repet afirmaţia că nu trebuie uitat pe cine reprezintă FMI, că acest organism este, în fond, o bancă ai cărei acţionari majoritari sunt marile puteri industrializate care nu au şi nu vor avea niciodată interes să-şi creeze concurenţi pe anumite pieţe printre ţările în curs de dezvoltare.Aceşti reprezentanţi ai FMI sunt bine instruiţi înainte de a pleca în misiunile lor. Pe ei nu-i interesează condiţiile concrete din ţările unde sunt trimişi iar mandatul lor este limitat, vrei să faci ceea ce-ţi cere, bine, nu vrei, pleacă acasă, se mai discută… şi aşa mai departe.

Duritatea acestor negocieri este mare, având în vedere jocul de interese, iar până la urmă totul depinde de măsura în care ai forţa şi pregătirea să-l ţii în corzi, fireşte, nu la nivel de prim ministru, ci la nivelul  specialiştilor, al Băncii Naţionale. Specialiştii trebuind să aibă şi pricepere şi forţă şi, mai ales, să aibă dorinţa de a lupta pentru ţară, nu plăcerea de a face pe gustul FMI.”

FMI nu-şi asumă eşecurile

“Este de ştiut că nici FMI şi nici Banca Mondială nu-şi asumă responsabilitatea în caz de eşec.De fiecare dată, reprezentanţii acestor organisme internaţionale declară public (după ce ai acceptat măsurile cerute, în caz contrar eşti ameninţat cu ruperea relaţiilor) că programul de măsuri este al guvernului şi deci toată responsabilitatea este a lui. Este însă la fel de adevărat că atunci când în negocieri vii cu argumente solide, ai câştig de cauză în faţa FMI şi a Băncii Mondiale. (…) Când misiunea FMI se loveşte de argumente puternice, cedează. Nu uitaţi că premierul Ciorbea a avut un mare avantaj, acela de a fi avut la îndemână o serie de acorduri încheiate de noi cu FMI şi Banca Mondială, acorduri în care o serie de măsuri impuse până în 1992 au fost apoi eliminate.”

România, dependentă total de FMI

“Nerespectarea unor prevederi (din acordurile încheiate în 1997 – n. red.) ar însemna o ruptură totală cu FMI şi Banca Mondială, ceea ce ar fi o mare greşeală. Au fost ţări care şi-au permis acest lucru, dar numai după ce au avut o serie de surse financiare atrase de pe piaţa privată de capital. Ori, ceea ce am început noi în 1996, prin ieşirea pe piaţa privată de capital şi în Japonia şi în Europa şi în SUA, s-a blocat o dată cu căderea economiei în 1997, o dată cu creşterea riscului de ţară. Am rămas astfel descoperiţi şi acum singura noastră sursă este FMI şi Banca Mondială, am devenit în totalitate dependenţi de aceste organisme.

Este suficient ca aceşti comisari financiari ai marilor puteri să dea un semnal negativ pentru a nu mai avea acces pe piaţa mondială de capital.”

“Am îngenuncheat şi facem sluj”

“Nimeni nu ne vrea binele, precum nimeni nu ne vrea răul, ci îşi urmăreşte binele propriu.Important este ca noi înşine să ne dorim binele şi când am discutat despre relaţiile noastre cu FMI şi Banca Mondială nu am dorit să culpabilizez aceste organisme, ci să demonstrez că nu ele greşesc, ci noi greşim. Acum, însă, am impresia că am îngenuncheat, că ascultăm prea uşor o serie de sfaturi, că indiferent cine ne spune ceva noi punem imdeiat în aplicare.

(…) Ne-am umilit şi m-a durut, ca fost prim ministru, dar şi ca cetăţean, să văd cum facem sluj pe la diferite mărimi. Şi îmi pare rău de faptul că mari specialişti ai ţării, mari personalităţi ale culturii, economiei etc., care înţeleg foarte bine ce se întâmplă la această oră în România, nu au curaj să-şi exprime opiniile de teamă. Imediat ce spune cineva un cuvânt împotriva unei măsuri cuprinse într-un acord financiar internaţional, imediat este catalogat drept conservator, comunist, antireformator, ceea ce provoacă o stare generală de frică.

Cred că este timpul ca specialiştii să nu se mai teamă, să ridice problemele, să spună ce gândesc, la televiziune, în presă, la întâlnirile cu politicienii, să arate efectele care se produc, să spună ce se întâmplă cu ţara, să vină cu idei, soluţii, să se bată pentru ele.

Este momentul să înţelegem că am înlocuit frica totalitară, ceauşistă, printr-o altă frică, la fel de dăunătoare pentru destinul naţional.

Dacă nu vom înţelege asta, înseamnă că ne merităm soarta.”

Sursa: Grupul Prospectiv