Fără să îndemn la atitudini neconforme cu adevărul sau cu respectul față de lege, cine își mai aduce aminte de «România educată», programul-fanion promovat de fostul președinte Klaus Iohannis Werner?
Legea învățământului superior nr. 199/2023 „asigură cadrul legal pentru exercitarea, în instituțiile de învățământ superior, sub autoritatea statului român (…) și reglementează structura, organizarea și funcționarea învățământului superior din România, statutul personalului din învățământul superior, precum și cadrul legal de asigurare a calității”.
Cu toate acestea, cum vor fi abordate teme esențiale precum semianalfabetismul funcțional, interzicerea transferurilor între universități, autonomia universitară reală sau chiar constituționalitatea unui sistem blocat în clișeul „România educată”?
Cine încurajează, de fapt, spiritul critic și creativitatea academică în România?
În teorie, învățământul universitar românesc funcționează sub principiul autonomiei universitare. Potrivit art. 11 alin. 1 din Legea învățământului superior nr. 199/2023, „autonomia universitară este garantată prin Constituția României, republicată, și se exercită cu condiția asumării răspunderii publice și în limitele legislației naționale în vigoare. Libertatea academică este garantată prin lege. Instituțiile de învățământ superior se organizează și funcționează independent de orice ingerințe ideologice, politice sau religioase”.
În practică, însă, controlul politic este prezent și uneori copleșitor.
Sursele deschise arată multiple situații în care universitățile din România sunt angrenate în „malaxorul” intereselor politice – fie locale, fie naționale. Cadrele didactice universitare ajung adesea „captivi” unui sistem rigid, birocratic și profund politizat.
Un exemplu clar al acestei captivități este lipsa posibilității de transfer direct între universități. Profesorii – fie ei asistenți, lectori, conferențiari sau chiar profesori universitari – nu își pot schimba locul de muncă într-o altă instituție academică fără a relua întregul proces birocratic de angajare, de parcă nu ar fi obținut deja titlul și recunoașterea profesională în cariera lor academică.
De ce nu există transferuri între universități?
De ce, într-un stat care garantează prin Constituție dreptul la muncă și egalitatea de șanse, profesorii universitari nu pot beneficia de aceleași drepturi de mobilitate ca alte categorii de angajați din sectorul public?
În învățământul preuniversitar, transferurile, detașările sau mutările între unități școlare sunt posibile, reglementate și aplicate anual. În învățământul medical, un medic primar se poate transfera fără concurs. În domeniul militar, un general se poate muta la altă unitate. De ce nu este posibil acest lucru în mediul universitar?
Este această interdicție o expresie a autonomiei universitare? Sau, mai degrabă, un instrument de control politic și administrativ asupra cadrelor universitare?
Potrivit Legii nr. 199/2023, fiecare universitate își organizează concursurile proprii pentru ocuparea posturilor didactice. Astfel, chiar și un profesor titular cu experiență și rezultate remarcabile este obligat să parcurgă toate etapele unui nou concurs pentru a ocupa un post similar într-o altă instituție. Nu există posibilitatea unui transfer în interes de serviciu. Nu se recunoaște vechimea, gradul universitar sau portofoliul academic. Totul se dizolvă într-un formalism excesiv, devenit filtru pentru „neaveniți” sau „nealiniați”.
Dacă un cadru didactic a obținut titlul de profesor universitar în 2010, astăzi, în urma schimbării criteriilor, același profesor nu mai întrunește condițiile nici pentru un post de lector universitar! Excelența în predare a fost înlocuită de un sistem care împinge profesorul să devină, cu forța, cercetător cu „factor de impact”, indiferent de specificul disciplinei sale.
Cât de adevărat este că viața nu înseamnă matematică?
În psihologie, cine mai învață ce înseamnă empatia? Cine mai predă răbdarea, ascultarea activă?
Cine mai predă ce înseamnă puterea de a aduce speranță și încredere unui posibil client aflat la terapie sau unui pacient aflat într-un spital?
Sunt întrebări fundamentale pentru o educație autentică, care nu poate fi redusă la metrici, dosare și bibliometrii.
În acest context, cum explicăm paradoxul în care severitatea legislativă coexistă cu un nivel alarmant de semianalfabetism funcțional?
Lipsa mobilității academice este simptomul unui sistem care cultivă obediența, nu excelența. În lipsa posibilității de a se transfera, profesorii devin dependenți de rector, de decan, de administrație – structuri adesea influențate de interese politice sau personale.
Un profesor care critică administrația nu are unde să plece. Nu se poate transfera. Nu se poate detașa. Nu se poate muta. Este condamnat la tăcere, la frustrare, la stagnare.
Ce se întâmplă cu un profesor universitar care, după 25 de ani de activitate, are curajul să candideze la funcția de decan fără să facă parte din „jocul de culise”? Cât timp mai rămâne în sistem? Ce șanse are să nu fie marginalizat?
Cine poate să mai ajungă astăzi profesor universitar?
Cât de greu se scoate la concurs un post didactic, în condițiile în care „suplinirea” și „plata cu ora” au devenit tot mai frecvente în învățământul din România?
Această blocare structurală – prin absența transferului – slăbește autonomia personală și instituțională, suprimă gândirea critică și descurajează inițiativa.
În alte domenii publice, transferul este un drept firesc. Dacă un medic promovează și devine „medic specialist”, se poate muta la alt spital. Dacă un colonel devine general, se poate transfera la o altă unitate. De ce nu și profesorul universitar?
Este această practică constituțională?
Articolul 16 din Constituție garantează egalitatea în drepturi și accesul la funcții publice. Articolul 41 garantează dreptul la muncă și la alegerea liberă a profesiei și a locului de muncă. În acest caz, cum justificăm „interdicția de facto” a mobilității între universități?
Cât de adevărat este că un concurs, obligatoriu, repetat, pentru un post echivalent, nu este o formă de rigoare, ci o formă de discriminare profesională? Nu cumva se invocă calitatea și autonomia, dar se practică izolare și excludere?
Ministrul Educației, Daniel David, a vorbit despre salarizare echitabilă, evaluări diferențiate, prezență fizică de 8 ore, dar și despre excelență și incluziune. Întrebarea este: ce se va întâmpla cu aceste direcții în cazul unei schimbări guvernamentale? Ce garanții există că promisiunile nu vor rămâne doar pe hârtie?
În paralel, Guvernul pregătește creșterea normei didactice pentru a reduce deficitul bugetar, fără consultări reale cu mediul universitar. Retorica reformei intră în contradicție directă cu realitatea din sistem – o disonanță care alimentează neîncrederea și nemulțumirea cadrelor didactice.
O reformă reală începe cu mobilitatea. Cu dreptul de a alege, de a te mișca, de a progresa. Să ceri mai mult de la dascăli, fără să le oferi transparență, libertate sau șanse egale, nu este reformă – ci abuz în limbaj managerial.
Într-o țară cu un sistem universitar modern și deschis, un profesor ar trebui să poată schimba locul de muncă prin transfer sau concurs simplificat, fără umilință, fără frică, fără jocuri de putere. Mobilitatea nu doar că stimulează competiția sănătoasă, dar poate revitaliza întreg sistemul prin dinamism, diversitate și merit.
Cât timp „autonomia universitară” va fi folosită ca scut pentru izolare, stagnare și control politic, niciun discurs despre „excelență” sau „performanță” nu va mai fi credibil.
Lipsa transferului între universități nu este o problemă tehnică. Este o problemă politică, instituțională și constituțională. Este simptomul unui sistem care nu are încredere în profesorii săi și care folosește autonomia nu pentru progres, ci pentru a ridica ziduri între oameni și idei.
România educată?
Dacă vrem cu adevărat o reformă în învățământ, aceasta nu începe cu „opt ore de ședere la birou”, ci cu o grilă de salariu corespunzătoare și cu libertatea de a construi, de a alege, fără teamă, fără obediență, fără constrângeri politice sau administrative.
România blocată?
Profesorii din universitățile din România sunt prizonierii unui sistem controlat politic? Vreau să cred că nu! Și totuși, cine conduce învățământul din România?
Cât de riscant este pentru viitorul nostru ca universitățile să poată deveni „feude”, după cum preciza un distins profesor, V.L., formator de caractere? Cum este posibil ca în unele universități să fie „aleși” rectori fără doctorat?
Cine poate să explice principiul transparenței în condițiile în care, în universități din țară, se practică promovarea pe baza relațiilor de familie?
Fără să arunc cu piatra și fără să aduc atingere oamenilor de bună-credință, câți rectori se află deja la al patrulea mandat?
România de mâine?
De ce tinerii absolvenți de facultate nu aleg să dezvolte o carieră în învățământ?
Cum poate să „supraviețuiască” un tânăr asistent universitar cu un salariu de cele mai multe ori aflat la nivelul „mediu pe economie”, care nu îi permite să își asigure chiria în București?
România, încotro?
Autor: Nicolae Radu -a ocupat functii importante in sistemul national de securitate precum: Sef Centru de Expertiza Psihologica in cadrul SPP, Director Imputernicit la Centrul de Psihosociologie al MAI, consilier secretar de stat MAI, consilier CSAT, Administratia Prezidentiala si purtator de cuvant al Academiei de Politie «Alexandru Ioan Cuza».
Radu Nicolae este profesor universitar dr. in cadrul Universitatii «Spiru Haret» din Bucuresti. Din anul 2018, in calitate de profesor asociat, a predat cursuri de Ledership, Laborator de specialitate – Servicii de informatii si Psihopatologie militara in cadrul Universitatii Bucuresti.
Din anul 2015, Nicolae Radu este abilitat conducator de doctorat pentru Informatii si securitate nationala in cadrul Universitatii Nationale de Aparare «Carol I».
In prezent, Nicolae Radu are preocupari operationale in spatiul intelligence, de prevenire si combatere a terorismului, dar si in zona psihologiei aplicate pentru personalul destinat misiunilor speciale tip Sayeret Matkal din cadrul Israel Elite Special Forces Unit si General Staff Reconnaissance Unit 269.
Adauga comentariu