Lumea contemporană este marcată de o sumă de tendințe ideologice care au ca rezultantă consolidarea unei societăți de consum. Ideologia confiscă și distorsionează sensul profund al vieții. Prin ideologizare persuasivă asistăm la o omorâre a vieții și la înlocuirea acesteia cu surogate de existență, ușor de accesat într-o societate înțeleasă ca o uriașă piață de consum. În această situație, lumea devine un imens cimitir, chiar dacă acesta ni se prezintă ca fiind împodobit în mod artificial. Descentrarea lumii din relația ei firească cu Dumnezeul cel viu produce pierderea reperelor și ancorarea în fantasme amăgitoare. Absența reperelor determină o acută lipsă de sens. Societatea actuală construită pe logica eficienței este dată de o gândire abstractă detașată de realitatea vie a persoanei. Această gândire generează și operează cu concepte care nu sunt corelative experienței. Lipsa unui sens profund coroborat cu detașarea de experiența viului determină resimțirea lui Dumnezeu și a omului înțeles ca persoană vie ca absente din peisajul cotidian al societății conectată la nevoi și probleme artificiale. Astfel se favorizează apariția unei plictiseli existențiale care conduce la nihilism.
Afundarea în acest plictis nihilist și plonjarea în căutarea obsedată de împlinire a dezideratelor de factură consumistă blochează întâlnirea cu viața. Se ajunge la o moarte spirituală prin care viața cea adevărată este înlocuită cu surogate de existență, ușor de manipulat și livrate la nivel planetar generațiilor actuale. „Când o generație se instalează în acest plictis ca o pâclă profundă, membrii ei au murit spiritual. Dar oare cei ce trăiesc în râvniri neîmplinite ca-n tot atâtea apetituri visate, o mașină, un salariu, o reputație, o femeie frumoasa, etc… pentru care sunt dispuși să bată planeta de la un capăt la altul, într-un nomadism planetar, visând la clipa când le vor avea pe toate acestea (și poate le vor avea cândva), ei, bieți nomazi tineri ai planetei amăgitoare, ar trebui să știe că au murit deja… Alergând după obiectele nălucite, ei au pierdut extraordinara șansă, unica șansă a omului ca ființă spirituală, șansa întâlnirilor… E plină planeta de asemenea tineri rătăcitori, care-au murit așa de devreme, livrându-se unor năluciri, sărmanii de ei, nutrind o clipă iluzia că dacă năluca aceea se va adeveri, ea vă fi adevărata viață. Vai lor, căci și-au pus sufletul zălog la ruleta lăzii de fier a mirajului fetișist al banului și al îndestulării materiale. Ei au murit spiritual în miezul lumii acesteia. Generație a nălucirii”.
Idolatria ideologiilor anihilează sufletul lumii. Societatea de consum bazată pe dorința de câștig, pe exacerbarea poftelor, pe realizarea de nevoi artificiale este cadrul dezvoltării morții spirituale trăite la nivel personal și colectiv. în această logică a consumului persoana este transformată în obiect, relația de comuniune este înlocuită cu exploatarea egoistă și discreționară a lumii și a semenului transformate în obiecte. Cultura vieții este înlocuită de civilizația morții. Spengler spunea că existența unui suflet deosebește cultura de civilizație. Anihilarea sufletului lumii înseamnă moartea spirituală a civilizațiilor. „În sensul acesta putem vorbi despre declinul, ba chiar decesul unor mari civilizații. Ele mor fiindcă ceva în felul lor de manifestare strâmtorează cadrele noologice ale vieții și deci secționează funcțiunile sufletești, căci anihilează cadrele trăirilor sufletești. În astfel de situații, oamenii și colectivitățile există, dar nu mai trăiesc, nu au trăiri, adică manifestări de suflet, ci doar manifestări simțuale, de senzualitate, de gândire (ca și în cazul calculului egoist al câștigului)… într-un atare cadru, sufletul regresează, trăirile se comprimă, ba chiar se ofilesc, iar energia vitală se transmută în plăceri, în frunte cu marea plăcere a câștigului cu orice preț, cu prețul ruinării atâtor vieți, adică tocmai cu prețul suprimării celei mai importante unități noologice de manifestare a funcțiunilor sufletești, care este relația de comuniune cu celalalt”.
Consumerismul lumii actuale eludează realitatea morții. Moartea este perceputa ca un adeversar terifiant care poate fi biruit prin ignorare. Conștientizarea și asumarea fenomenului morții cu implicațiile sale ridică probleme semnificative pentru omul redus la un animal de consum, obișnuit și educat că poate fi veșnic în condiția sa căzută și efemeră. Moartea, cel mult exista ca realitate pentru celălalt; niciodată pentru sine sau pentru cei apropiați.
Moartea rămâne un ghimpe pentru societatea de consum actuală. Ea ne poate aduce aminte de deșertăciunea falselor idealuri și proiecte cu care suntem amăgiți. Acceptarea morții și depășirea ei prin logica învierii presupune îndrăzneala credinței adeverite în existența concretă prin care cele nevăzute transpar în cele văzute. Omul contemporan, învățat să creadă și să trăiască în conformitate cu sloganul că totul este aici și acum percepe moartea ca o absență. Pentru lumea ancorată în Tradiție, moartea era îmblânzită prin asumarea și transfigurarea ei.
Moartea era percepută ca marea trecere spre existența veșnică. în această perspectivă ea devenea oarecum familiară. Chiar dacă moartea apare ca un accident în istorie, ea este depășită prin modul religios de a fi. Pentru omul contemporan, moartea apare ca dușmanul de nedepășit, întrucât ea stopează singura existență credibilă și legitimă: cea prezentă, palpabilă și sigură.
În acest sens, Philippe Aries arată că: „într-o lume supusă schimbării atitudinea tradițională față de moarte apare ca un dig al inerției și continuității. Acum ea este atât de estompată în moravurile noastre, încât noi numai cu greu o mai putem imagina sau înțelege.
Vechea atitudine în viziunea căreia moartea era totodată apropiată, familiară, minimalizată și lipsită de sentimentalism, este diametral opusă concepției actuale unde aceasta inspiră prea multă groază ca să i se mai pomenească numele.
Omul lumii actuale rămâne prizonierul proiectelor imediate și cu miză exclusivă pentru existența prezentă. Cu greu își poate imagina idealuri dincolo de lumea prezentă care să-1 motiveze într-o atitudine cu deschidere spre veșnicie. Eșecul întâmpinat în demersul său ambițios de împlinire a dezideratelor imediate este resimțit ca un soc. Aliprea de cele pământești și detașarea de cele cerești îl fac pe omul societății contemporane să nu mai asume condiția de „cetățean al cerului”. Omul care asuma existența într-o perspectivă a Tradiției nu mai resimte eșecul ca fiind ceva brutal și zguduitor. El face parte din realitatea existenței prezente care culminează cu moartea trăită ca trecere spre cele veșnice. Omul contemporan nu mai asociază eșecul cu realitatea morții. Eșecul este trăit ca o ratare a împlinirii imediate în existența prezentă, nu ca o șansă de înțelegere mai profundă a rostului morții și al vieții.
În acest sens, Philippe Aries notează: „Toți oamenii de astăzi au încercat într-un moment al vieții lor sentimentul mai mult sau mai puțin puternic, mai mult sau mai puțin mărturisit ori refulat, al eșecului: eșecul familial, eșecul profesional. Dorința de promovare îi impune fiecăruia să nu se oprească niciodată după o etapă parcursă, ci să continue mai departe către noi țeluri mai dificile. Eșecul este cu atât mai frecvent resimțit cu cât reușita este mereu dorită și nicicând suficientă, mereu amânată pentru mai tărziu. Vine însă o zi când omul nu mai poate ține pasul cu ritmul ambițiilor sale progresive, el este depășit de aspirația sa, înaintează tot mai încet, și realizează că idealul său a devenit inaccesibil. Atunci el își dă seama că și-a ratat viață… Omul descoperă într-o buna zi că este un ratat: el nu se consideră niciodată mort. El nu asociază dezamăgirea să cu moartea”.
Moartea ca dușman al vieții
Creștinismul nu acordă un statut de normalitate morții. Creștinismul nu încearcă o explicare adecvată a morții pentru a ne împacă mai ușor cu realitatea ei. Moartea ca expresie a păcatului, ca realitate strivitoare care îl separă pe om de Dumnezeu este dușmanul biruit de Viață prin excelență, lisus Hristos.
Multe religii ale lumii, prin tot felul de ritualuri, inclusiv de inițiere au încercat să îndepărteze teama de moarte, să pătrundă misterul ei.
Creștinismul nu presupune doar înlăturarea fricii de moarte, ci și biruința definitivă asupra ei și mărturisirea plinătății Vieții.
În acest sens, Schmemann afirmă: „Creștinismul nu este împăcare cu moartea. El este revelarea morții, și el revelează moartea întrucât este revelarea Vieții. Hristos este această Viață. Și pentru că Hristos este Viață, creștinismul vădește moartea a fi ceea ce este, și anume dușmanul care trebuie distrus și nu un mister care trebuie explicat… La mormântul lui Lazăr, Hristos a plâns, și atunci când s-a apropiat ceasul morții Sale, S-a întristat și S-a mâhnit și S-a tulburat… Oroarea fata de moarte nu decurge din faptul că ea este sfârșitul, distrugerea fizică, ci din faptul că ea este separare de lume și de viață, separare de Dumnezeu. Morții nu îl pot preamări pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci când Hristos ne revelează viața, putem auzi mesajul creștin despre moarte ca dușman al lui Dumnezeu. Atunci când Viața plânge la mormântul prietenului iubit, când privește oroarea morții, atunci își află începutul biruința asupra morții”.
Sensul suferinței din perspectivă creștină
Conștiința lumii contemporane este marcată de comoditățile și plăcerile efemere și amăgitoare oferite de societatea de consum. Omul de astăzi angajat în efortul de construire a paradisului pământesc cu greu poate admite și asuma taina suferinței. Nimic nu trebuie să destrame iluzia fericirii afișată ca slogan propagandistic de ideologiile care-1 înțeleg pe om doar ca animal de consum. încercarea de împlinire a aspirației după infinit în om prin satisfacerea finită, chiar dacă abundența dată de realități trecătoare constituie o mare amăgire. în această logică se dezvoltă o conștiință colectivă înșelătoare, prin care se crede că fuga de suferință constituie biruință ei. Experiența creștină ne ajută să identificăm rostul profund al suferinței în iconomia divină prin asumarea Crucii. Suferința este transfigurată prin taina Crucii și asumarea ei conduce la împărtășirea biruinței Vieții. Iisus Hristos spune foarte clar: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).
Asumarea suferinței în logica Crucii și învierii Mântuitorului
Hristos prin răbdare conduce la mângâierea duhovnicească. De asemenea asumarea suferinței în această perspectivă depășește logica egoistă, dominantă în lumea actuală. Prin împărtășirea suferinței putem dobândi o sensibilitate, o delicatețe și o deschidere către celălalt. Astfel, logica dăruirii de sine înlocuiește logica trăirii pentru sine și adesea, sacrificându-1 pe aproapele pentru interese meschine.
Sfântul Apostol Pavel se adresează credincioșilor din Corint cu aceste cuvinte: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos intru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtorați, este pentru a voastră mângâiere și mântuire, fie că suntem mângâiați, este pentru a voastră mângâiere, care vă da putere să îndurați cu răbdare aceleași suferințe pe care le suferim și noi. Și nădejdea noastră este tare pentru voi, știind că precum sunteți părtași suferințelor, așa și mângâierii” (ÎI Corinteni 1,5-7).
Răbdarea trăită în suferință consolidează încrederea în Dumnezeu, depașindu-se astfel autosuficiența și aroganța încrederii exclusive în puterea lumească. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Ci noi, în noi înșine, ne-am socotit ca osândiți la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morți, Care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte că aceasta și ne izbăvește și în Care nădăjduim că încă ne vă mai izbăvi” (ÎI Corinteni 1, 9-10).
Astfel întruparea puterii dumnezeiești în neputințele, slăbiciunile și încercările noastre („…când sunt slab, atunci sunt tare” – ÎI Corinteni 12, 10) reprezintă o șansă de a depăși duhul trufiei acestui veac. Omul duhovnicesc angajat cu seriozitate și consecvență în dobândirea împărăției lui Dumnezeu va avea de înfruntat multe necazuri și încercări în această lume. Însă toate aceste suferințe nu pot fi suportul unei atitudini pesimiste sau fataliste, ci contextul în care poate fi exersată mai stăruitor încrederea în împărtășirea la biruința dobândită deja de Hristos. Mântuitorul ne spune foarte clar: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Asumarea identității creștine într-o lume tot mai înstrăinată de valorile Evangheliei nu presupune onoruri și recunoașteri din partea lumii. Dimpotrivă, trăirea în duhul profetic al Evangheliei poate inoportuna semnificativ conștiință unei societăți permeabile din ce în ce mai mult la tot felul de anestezice și surogate. Răbdarea suferințelor venite din partea lumii pentru numele lui Hristos este o virtute care se dovedește mântuitoare, fiind de mare actualitate, mai ales pentru vremurile în care trăim. Mântuitorul afirmă: „Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va rabdă până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).
Trăirea suferințelor și a încercărilor în cheie eshatologica devine prilej de biruință. Astfel, în mod paradoxal, depășindu-se logica firească, ceea ce în aparență pare neajuns devine plinătate prin puterea lui Hristos care pe toate le transfigurează. Astfel creștinul devine un scandal pentru logica decăzută și mutilată de păcat a unei lumi dominată de lăcomie, orgoliu și sete de putere, în acest sens, cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt sugestive pentru descrierea creștinului aflat în suferință și încercare: „Ci în toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniță, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; în curăție, în cunoștință, în îndelungă răbdare, în bunătate, în Duhul Sfanț, în dragoste nefățarnică… ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (ÎI Corinteni 6, 4-6, 10).
Încercarea în suferință lămurește poziția creștinului și asumarea ei cu răbdare și cu încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl întărește pe calea credinței. Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Se întâmplă uneori ca nenorocirile vieții să le vină oamenilor spre ale încerca sufletele, ca, fiind cuprinși de necazuri, să fie dovediți dacă sunt buni, fie bogați, fie săraci. Căci amândouă aceste feluri de oameni se arată prin răbdarea lor… Căci furtuna încearcă și întărește pe cârmaciul corăbiei; pe luptător, stadionul; pe voievod, bătălia; pe bărbatul viteaz, nenorocirea; și pe creștin, ispita. În același chip în care lupta și suferința luptei duce pe atlet la cunună, în același fel încercarea în ispite îl duce pe creștin la desăvârșire, dacă va primi și mulțumiri cu răbdarea cuvenită, pentru cele ce îi vor fi rânduite de către Dumnezeu”.
Viața ca dar al lui Dumnezeu
Experiența Dumnezeului cel viu întărește conștiința că viață este un dar al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne prezintă un Dumnezeu viu care se descoperă omenirii, împărtășind plinătate de viață întregii existențe.
Dumnezeu se adresează lui Moise cu aceste cuvinte: „Viu sunt Eu și viu e numele Meu și de slavă Domnului e plin tot pământul” (Numeri 14, 21).
Dumnezeul cel viu vrea ca toți oamenii să împărtășească viața cea autentică, inclusiv așteptând întoarcerea păcătoșilor de la moarte la viață, de la stricăciune la nestricăciune. Domnul se adresează profetului Iezechiel, spunând: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea să și să fie viu” (Iezechiel, 33, 11).
Dumnezeu este Cel care a dăruit viață întregii creații. Sfântul Apostol Pavel, adresându-se atenienilor în Areopag, îl indică pe acest Dumnezeu viu și Creator al lumii: „Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea. Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate” (Faptele Apostolilor 17, 24-25).
Dumnezeul nu este doar Dăruitorul vieții, ci și Cel care poartă de grijă de viața noastră. Psalmistul spune: „Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalm 26, 2).
Dumnezeu ca unul ce este Dumnezeul celor vii tămăduiește suferința și învinge moartea. lezechia în rugăciunea să arzătoare rostește următoarele cuvinte: „Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viață, prin ea mai am și eu suflare; Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viața mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! Că locuința morților nu te vă lauda și moartea nu Te vă preaslăvi; cei ce se coboară în mormânt nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta. Cel viu, cel viu Te laudă, ca mine astăzi” (Isaia 38, 16-19).
Dumnezeu nu este autorul suferinței și al morții, ci El ca Izvor al vieții a făcut și cheamă întreaga existență la viață, Moartea este dată de înstrăinarea de Dumnezeu și de cele sfinte. Înțeleptul Solomon mărturisește: „Nu vă grăbiți moartea prin rătăcirile vieții voastre și nu vă atrageți pieirea prin fapta mâinilor voastre. Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânță de pieire și moartea n-are putere asupra pământului” (înțelepciunea lui Solomon 1, 12-14).
Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu prin întruparea, Jertfă și învierea Sa înnoiește întreaga existență, fiind Biruitorul morții și al suferinței date de păcat. Dar această biruință se realizează prin asumarea și transfigurarea suferinței și a morții până la capăt, nu prin eludarea lor. Taina învierii este strâns corelată cu taina Crucii. Prin înnoirea integrală a creației, întreaga existență nu mai este una spre moarte, ci una spre viață.
Iisus Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) și El împărtășește viață lumii. Mântuitorul spune: „Eu am venit pentru ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (loan 10, 10). În mod concret ne împărtășim de puterea vieții dumnezeiești atunci când ne cuminecăm cu trupul și sângele Mântuitorului. Hristos Domnul spune: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică. Eu sunt pâinea vieții… Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viață lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 47,48,51, 53-54). Viața întregii existențe este cuprinsă în taina Persoanei Fiului lui Dumnezeu care extinde comuniunea Sfintei Treimi la nivelul creației. Viața nu poate fi epuizată într-o învățătură abstractă exprimată printr-un sistem raționalist arid și nici nu poate fi redusă la un cod moral, la o anumită conduită. Viața trimite la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, deoarece „întru El era viața și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1,4).
Sfinții Apostoli și ucenicii nu sunt convinși printr-o învățătură bazată pe o logică sofisticată, ci prin puterea de viață împărtășită de Persoana Fiului lui Dumnezeu. Ei au resimțit puterea vieții veșnice întrupată în cuvintele Mântuitorului.
Sfinții Apostoli aveau conștiința că propovăduirea Evangheliei înseamnă mărturisirea biruinței asupra morții și proclamarea vieții veșnice prin Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Iar acum s-a dat pe față prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea și a adus la lumină viața și nemurirea, prin Evanghelie. Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor și apostol și învățător al neamurilor” (ÎI Timotei, 1,10-11).
Sfinții Apostoli propovăduiesc experiența concretă și directă a Vieții prin Iisus Hristos care îi conduce la comuniunea cu Tatăl ceresc prin Duhul Sfanț. Sfântul Evanghelist Ioan mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții; și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, lisus Hristos5 loan 1, 1-3).
În condițiile în care sensul vieții în societatea contemporană este ocultat și parazitat de diferite tendințe ideologice, este esențială recuperarea viziunii biblice, apostolice și patristice asupra vieții și a morții. Moartea fizica deși îl înspăimântă pe omul contemporan asaltat de tentațiile mentalității consumiste actuale nu reprezintă punctul terminus al existenței, ci trecerea într-o altă ordine de a fi. În această perspectivă, pentru omul duhovnicesc moartea trupească reprezintă poarta de trecere la o comuniune mai directă cu Hristos Domnul, puterile cerești și sfinții. Cel angajat pe calea comuniunii cu Hristos înaintează întru desăvârșirea sensului existenței și prin toate, fie prin viață, fie prin moarte este slăvit Hristos Domnul. Măsura vieții este credința și comuniunea întru lisus Hristos Cel răstignit și înviat. Trăind această realitate vie în mod existențial și eclesial, putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „După așteptarea și nădejdea mea că întru nimic nu voi fi rușinat, ci, întru țoată îndrăzneala, precum totdeauna, așa și acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viață, fie prin moarte; Căci pentru mine viața este Hristos și moartea un câștig” (Filipeni 1, 20-21).
Lumea contemporana își derulează existența într-un ritm bulversant. Modul existenței cotidiene actuale este unul care favorizează agitația, împrăștierea minții, blocând întâlnirea cu ceea ce este adânc în noi înșine. Refuzul întâlnirii cu propria profunzime din noi favorizează eludarea sensului adânc al vieții. Cu atât mai mult va fi mai greu să ne întâlnim cu aproapele și cu Dumnezeu. Complicarea existenței și grija de multe ne îndepărtează de intuirea sensului existențial al gesturilor înfăptuite și cuvintelor rostite. Amplificarea distanțelor din noi înșine și între noi este dată de pierderea sau diminuarea conștiinței că Dumnezeu este cel care dă sens fiecărui lucru în parte și întregii existențe în general. Odihna poate fi dobândită prin recuperarea sensului vieții împlinit în Dumnezeu.
Cuviosul Paisie Aghioritul afirma: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă cu atât crește neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu este firesc să nu afle nicăieri odihna… Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează țoată neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă”.
Pentru a dobândi sensul profund al vieții omul trebuie „să-și aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viața aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate și să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viață. Așadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo și la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăție a situațiilor, prin nevoința smerită și cu mărime de suflet, omul înțelege sensul vieții duhovnicești. Viața duhovniceasca este bucurie, este petrecere duhovnicească. Știți ce înseamnă petrecere! Să prindeți sensul cel adânc al vieții, noblețea duhovnicească, sensibilitatea patristică.
Autor: Conf. Dr. Adrian Lemen
Sursa: anonimus.ro
Adauga comentariu