Stau pe trotuar și aștept să vină un prieten, să intrăm la o întîlnire. Bipăie telefonul. Mesaj. Trafic, întîrzie cinci minute. Stau și aștept. Nema problema, o să vii cînd o să vii. Nu ne grăbește nimeni. Take your time.
N-am țigările la mine, încerc măcar în cîteva din zile să fumez mai puțin. Mă uit în preajmă, admir peisajul. Lume oameni persoane. Textura urbană care ne face să ne simțim vii, să apreciem privilegiul de a trăi într-o urbe mare. Admir fețele, posturile, gesturile, mersul. Orice om e un univers în sine. Mă simt sociolog și generos. Viața merită trăită. Mai ales că e soare afară, primăvară tîrzie.
Privirea-mi rătăcește în jur. Mă uit și la clădiri, și la pomi. Ce e acolo? Ce mi-a sărit în ochi, baleind împrejurimile? În ferestrele casei de peste drum, două afișe. Scoase la imprimantă, lipite pe fereastă pe dinăuntru. Casa veche, clar locuință rezidențială, nu de birouri. Două foi A4, lipite pe două ferestre separate, cele care dau înspre drum.
Încă mai am privirea ageră, n-am nevoie de ochelari. Văd clar ce scrie, fără biciclete pe nas. Prietenii mă și bombăne: cum, tu poți să vezi pînă acolo, să citești ce e scris pe foaia aia? Ah, ce bine e să fii la 50 de ani să n-ai nevoie de ochelari. Te face să te simți tînăr. Criza vîrstei de mijloc.
Mă uit la afișe. Da, am citit bine, nu mă înșală privirea. Pe ambele foi scrie același lucru. Un text scurt, o frază simplă. “România, trezește-te!”. Font simplu, hîrtie albă, fără alte zorzoane. Doar aceste cuvinte.
Ah, Doamne, mulțumescu-Ți. Mi-ai dat subiect de articol săptămîna asta, că și-așa nu știam ce să scriu pentru gazetă.
Auzi tu: România, trezește-te! Un strigăt mut, o indignare mediocră, tipărită mediocru pe niște foi mediocre de hîrtie scoasă la imprimantă. O imprimantă inevitabil mediocră, de apartament. De-aia de se strică atunci cînd ți-e lumea mai dragă. Nici măcar n-au făcut fontul suficient de mare, să acopere cum trebuie spațiul disponibil. Ce font mediocru. Ce afiș mediocru. Ce strigăt mediocru, inutil.
România, trezește-te!
Din ce să se trezească, bre? Nu-i vezi cît de placizi sînt? Nu-i vezi cum își duc viețile mai departe, fără mari angoase, fără mari răvășiri existențiale? La cine strigi, bre fereastră mută bre? Nu vezi că nu te bagă nimeni în seamă? Nu vezi că sînt singurul blambec idealist care catadicsește să te citească? Nu vezi că toți ceilalți trec impasibili pe lîngă tine, fără să ridice privirile, fără să le pese?
Inevitabil, cuvintele imnului îmi răsar în minte. Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte, în care te-adînciră…
Pleacă, bre, de-aici, cu prostiile tale. Nu se deșteaptă nimeni. Le convine situația. Călduță. Mediocră. Las-o, mă, așa, cum a căzut. Las-o la punctu’ mort.
Cuvintele afișului reverberează peste secole cu îndemnurile imnului nostru. Golite de conținut, rumegate solemn și plictisit ori de cîte ori avem cîte un eveniment la care se cuvine să-l cîntăm. Nimeni nu dă atenție conținutului. Ce înseamnă cu adevărat acele cuvinte.
Toți le molfăim cuviincioși, cu fețele fleașcă, încercînd să ne ascundem stinghereala ori plictiseala. Așteptînd să se termine minutul de penibilitate. Unii dintre noi nici nu ne mai aducem aminte versurile, dăm mărunt din buze, minînd că le știm. Deșteaptă-te, române, din somnul cel de… Pe naiba. Nu ținem cont de cuvinte. Să cînte muzica, să se termine imnul.
Hai să-l actualizăm, căci oricum nu contează.
Deșteaptă-te române, din somnul cel de NEPĂSARE
Nepăsare, da? Nu moarte. Nu mai moare nimeni în ziua de azi, în afară de Covid. Și oricum, acelea sînt morți oficiale, necesare, să dea bine la statistică. Nu mai există alte morți, în afară de Covid. În rest, de ce să murim, cînd putem să trăim ca și cum am fi morți?
Slumber. Ce cuvînt frumos. Somn de-ăla fără scop, fără vise. Cum zicea străbunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească: dormi, fi-r-ai ai dracu’ de nenorocit, dormire-ai bumben să dormi. Bumben. Adică slumber, dar mai pe românește. Acest cuvînt pe care nu-l mai folosește nimeni. Stați liniștiți, nu mă bombănea pe mine, că eram copil răzgîiat, ținea la mine. Îl blestema pe străbunică-miu. Pe el putea să-l patrafirească în vorbe de duh. Prea dormea bumben cînd nu-i dădea voie străbunică-mea să doarmă.
Nu mai e vremea de moarte, dragii mei placizi. E vremea de nepăsare. O lene existențială, în care nu contează, nu punem la suflet, nu simțim. Alții decid pentru noi, trăiască dronele și camerele de luat vederi și fonciirea. O nepăsare bumben, premium, necesară.
Să continuăm. Merită să ne actualizăm imnul de stat. Oricum nu contează. Oricum nu ține cont nimeni de cuvintele sale. Viața e în altă parte. La vie est ailleurs.
În care te-adînciră barbarii de INFLUENCERI
De ce influenceri, bre sociologule bre? Simplu. Pentru că azi nu mai există tirani. Doar influenceri. Radu Tudor și-a lui ceată toți moderatori cu ceafa lată și cu deskul dezvelit antărteinăr cel vestit. Ne lăsăm mințile acaparate nu de tiranii de pe vremuri, niște ființe monstruoase, demne de înfierat. Ci de influenceri. Ah, ce cuvînt puternic. Un barbarism atît de necesar.
Sîntem atît de moi și de fleașcă și ne convine mediocritatea în asemenea măsură încît nici nu mai e nevoie de Stalin sau de Mehmet Pașa sau de Ceaușescu sau de Dragnea. E suficient să vină Radu Tudor, să ne adăpăm de la înțelepciunea amvonului său incontestabil. Și gata: realitatea e servită, fandacsia-i gata. Mințile sînt acaparate fără luptă. Ce simplu. Genial de simplu.
Acum ori niciodată, croiește-ți a ta …
A ta ce? Soartă? Hai să fim serioși. Viață? N-auzi, bre, că viața e în altă parte? Oamenilor le place să le croiască soarta alții. E convenabil. E suboptimal, într-adevăr. Dar lipsit de efort. Calea minimei rezistențe. Las-o, mă, la punctu’ mort…
Deci nu punem nici un cuvînt. Nu există soartă. Nu există viață. Doar Radu Tudor. El umple tot spațiul necesar. Acum ori niciodată, croiește-ți a ta MEDIOCRITATE BLEAGĂ ȘI FLEAȘCĂ ȘI CONVENABILĂ. E lung, știu. Nu rimează. Se cîntă greu. Deci dacă vreți, puneți. Dacă nu, nu. Mediocre versuri. Mediocră viață.
Să continuăm.
La care să se-nchine și cruzii tăi NEO-COLONIALIȘTI
Îmi cer scuze, n-am găsit altă rimă. Nu mai există dușmani. Decît ăia fabricați în mod convenabil de către influenceri. Putin, evident. Dar și Orban. Orban ăla rău, ungurul suveranist, nu Orban cel bun, ăsta al nostru, fostul prim-ministru, acuma ajuns rebut politic.
Dar mai ales Năstase Geoană Ponta Dragnea Dăncilă. Ce serie de tirani convenabili. Decenii la rînd v-au băgat influencerii în cap că sînt niște nasoi. Niște tirani. Deci PSD, indubitabil. Boierii autohtoni demonizați de către metropolă. Ce tirani, că nu ascultă de stăpînii lor înțelepți de la centrul Imperiului.
Pardon, uitasem. Îmi cer scuze pentru greșeală. PSD între timp a fost reevaluat. Nu mai e Ciuma Roșie. E partenerul responsabil de guvernare. Nu mai există tirani nici măcar la PSD. Nu mai au pe stoc. Ciolacu e bun, nu ca nasoii dinaintea lui. Se cade să reformulăm ideea. Nici măcar PSD nu mai e dușman. Dacă pînă și Iohannis l-a reevaluat, înseamnă că nu mai avem voie să mai zicem nimic rău de el.
Deci, ce să vezi, nu mai avem de fapt dușmani. Doar bampiri care sug sîngele poporului. Adică neocolonialiști. Pardon, îmi retrag cuvintele. Prea tari. Nu se cuvine să introducem ideologie marxistă în acest discurs înălțător. Tăiați neocolonialiști. Scrieți aliați strategici. La care să se-nchine și cruzii tăi aliați strategici.
Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mîini mai curge un sînge de român.
Fugi, bre, de-aci. Ce e cu medievalismele astea? Nu român. Tăiați acest cuvînt plin de naționalism revanșard. Radu Tudor ne învață că naționalismul e cîh, e nașpa, e fake news. Poate italian. Așa sună mai bine. Sau spaniol. Englez. German. Chiar și ucrainian. Astea sînt națiile bune. Doar ei au voie să fie naționaliști.
Pe bune, nici nu-mi dau seama cum de ne mai putem permite să cîntăm asemenea versuri barbare, medievale, vetuste, primitive, obscurantiste. Chiar, ce Dumnezeu e sărăcia asta de imn, care îndeamnă lumea la tot soiul de gînduri subversive? Cum putem îndemna românii să mai fie români, cînd deontologii ne învață că nu mai e bine să fii român, ci doar decît italian spaniol englez neamț polonez ucrainian?
În rest, stați liniștiți, e bine. Toate merg cum trebuie. E primăvară afară. Lumea trece liniștită pe stradă. Tocmai am dat o lege prin care gazele României nu mai sînt ale României, se duc direct spre metropolă. Cum să decidem noi asupra gazelor noastre? Doamne ferește. Se sparie gîndul. Ce prostie medievală. Mai bine să le ia alții pe gratis și să ni le vîndă înapoi, la suprapreț.
Să facă și metropola un ban cinstit de pe urma resurselor noastre. Frankfurt? E bun. Să meargă banii la Frankfurt. Viena, e bine? Cum să nu. Să se ducă gazele și plus-valoarea și profitul la Viena. Ei merită. Noi nu. Să dăm ceva și la Paris? Să dăm, cum să nu dăm. Ei de ce să nu ia nimic de-aici? Ce, ei e mai proști decît alți aliați strategici?
Deci e bine. E primăvară afară. E soare. Lumea trece liniștită pe stradă, își vede de treburile sale mediocre. Afișul din fereastră strigă degeaba România, trezește-te. De ce să se trezească, bre? De ce să se deștepte? Ce-i cu îndemnurile astea dubioase? Nu vezi ce bine doarme? Somn liniștit, milenar. Ciobanul mioritic. Oile placide s-au așternut la iernat, privesc la Radu Tudor cu multă poftă din care vor consuma iarna întreagă.
Hai, că o să fie bine. Am rescris și imnul de stat. L-am actualizat la noile necesități geostrategice ale momentului. Și în rest, ne vedem de viața noastră. Cea mai foarte perfectă viață. Cea mai foarte mediocră. Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.
O Brave New World That Has Such People In It. Nu am spus-o eu. Ci genialul de Shakespeare. Dacă nu mă credeți pe mine, măcar pe el să-l credeți. Un imperialist. Un neocolonialist. Priviți cum ne colonizează creierele. Nici măcar în limba română nu mai gîndim, e nevoie să apelăm la citate din limba aliaților strategici pentru a spune ce se întîmpă. Și ceea ce nimănui oricum nu-i pasă.
Oh, wonder! How many goodly creatures are there here! How beauteous mankind is! O brave new world, that has such people in it!
Și mai e și primăvară afară. Primăvară tîrzie. Ah, cît de perfect. Ah, cît de mediocru.
Ghinion.
Pardon, m-am exprimat greșit. Bad luck.
PS: Ca să nu avem discuții. Ce v-am povestit cu afișele lipite în geam, pe care scrie “România, trezește-te!”, nu e nici un fel de invenție de-a mea. Nici un fel de libertate auctorială pe care să mi-o fi permis pentru a scrie un articol genial, dar neadevărat. Nu e o scorneală de sociolog inventiv. Afișele sînt acolo. Am și poză, dacă nu mă credeți. Viața bate narativul. Ghinion. Pardon. Bad luck.
Autor: Mirel Palada
Adauga comentariu