Dictator e un cuvînt uzat, răsuzat. De cîte ori nu ne convine ceva, țup la dictatură, scoatem cuvîntul din raft și dă-i cu el în stînga și în dreapta.
Și totuși…
Și totuși, ar cam fi cazul să ne aducem un pic aminte de acest cuvînt. De înțelesul său. De istoria sa. De consecințele sale.
Pe vremuri, dictatorul era ăla care dicta. Care ordona. Care deținea puterea absolută și făcea ce voia el cu ea.
Dictatura e o funcție de putere inventată de romani, la ceva timp după ce și-au babardit regii estrusci și au trecut la republică.
Sistemul republican dădea în mod normal puterea aia mare, cea mai foarte putere, la doi oameni. Doi consuli. Ei erau aleși în mod democratic, pe bază de alegeri. Mă rog, nu discutăm aici limitările democrației romane, cine avea dreptul să voteze.
Trebuie doar să reținem că aceștia își exercitau puterea prin negociere și compromis. Cei doi trebuiau să se înțeleagă între ei, să ajungă la un punct comun privind guvernarea. Puteau să se contrazică unul pe altul, să-și anuleze deciziile reciproc.
Era complicat. Evident că era un echilibru de putere. Dar la fel de evident că era o mermeleală, de multe ori decizia fiind consecința unui proces sinuos, lung, inerțial.
Cînd venea primejdia, romanii au descoperit, pe bază de încercare și eroare, adică de suferință, că sistemul cu doi consuli cam scîrție, e cam ruginit și cam produce buba. Negocierea compromisul discuția dezbaterea bătutul apei în piuă nu funcționează cînd dușmanul dă să-ți dărîme zidurile cetății.
Drept pentru care au decis ca în momente de criză să renunțe temporar, repet: temporar, la acest sistem democratic, dar inerțial și să dea toată puterea unuia singur. Pe o perioadă bine definită: maxim șase luni.
Făceau asta în mod democratic. Senatul decidea că e cazul să se treacă la regim de criză. Se trăgeau perdelele, se sista temporar democrația și se punea accentul pe eficiență. Gata cu dezbaterile. Gata cu mermeleala de negociere, de politică. Dictatorul nu stătea la discuții. Spunea repede. Ordona decidea dicta. Lucrurile se făceau și mai repede, fără prea multe comentarii.
Cînd e criză, cînd realitatea se desfășoară în jurul tău cu repeziciune, îndeosebi cînd e război, nu mai ai timp de parlamentări. Ia unul toată puterea și o folosește. Bine, rău, treaba lui. Discutăm pe urmă eficiență, eficacitate, moralitate. Pe moment important este să se întîmple lucruri.
Evident că nici acest sistem nu e perfect. Dar e clar mai bine adaptat nevoilor de urgență decît căruța lentă a democrației.
Care era principala sa hibă? Una simplă. Provoca ispite. Genera dependență. Nu din partea poporului, ci din partea dictatorului.
Scumpul de el, mînca-l-ar mama pe el de dictator, cînd dădea cu gustul de mierea deciziei rapide și arbitrare, de dulceața dictării la foc automat, căpăta mare drag de putere. Și parcă nu-i mai venea s-o lase din mînă.
Criza trecea, războiul se găta, dictatorul însă se codea. Se codea să lase puterea din mînă și să intre înapoi în rîndurile cetățenilor obișnuiți. Mai ales dacă pe parcursul exercitării puterii nu cumva comisese și oareșce nefăcute, mai un abuz, mai o răzbunare, mai o descăpățînare sau exilare sau confiscare de avere sau vreo babardeală de fecioară nevinovată, dar apetisantă. Iaca acolo, ce fac dictatorii atunci cînd li se dă mînă liberă, dar și inimă liberă.
În istoria Romei sînt și exemple virtuoase, și exemple scîrbavnice de dictatori.
Cincinnatus a scos Roma din necaz de două ori. De două ori a fost numit dictator. De două ori a rezolvat lucrurile. Și de două ori s-a întors înapoi la ale lui, la lucratul pămîntului, la capre oi vaci și sfeclă. E un model legendar pentru politicianul lipsit de ambiție, virtuos și modest. De la el se trage numele orașului american Cincinnati.
Alt dictator luminat, Verrucosus, poreclit și Cunctator (“Zăbavnicul”), i-a scos pe romani din probabil beleaua lor cea mai mare suferită vreodată, numită în mod poetic și necesar Hannibal. Cunctator a reușit ceea ce nu credea nimeni că se poate întîmpla: l-a înfrînt pe Hannibal prin mijloace militare neortodoxe, cu mult mai puțini oameni decît avea cartaginezul, și după ce Roma suferise niște înfrîngeri cumplite de la acesta. Și apoi s-a întors și el la ale lui, fără să se dedea la dulceața puterii permanente.
Dar tot în Roma avem și exemple nasoale de dictatori. Care fie s-au cocoțat pe acest piedestal autocrat cînd nu prea era de fapt nevoie. Fie n-au mai dat puterea din mînă, inventînd în mod convenabil urgențe care să le legitimeze permanența la puterea absolută.
Primul care a comis-o urît, prefigurînd de fapt moartea Republicii, a fost Sulla. Silențium, tefeleilor! Nu vă rîdeți ca mocofanii, că așa îl chema. Latina e o limbă nobilă, în care Sulla înseamnă altceva decît ce v-ați gîndit voi, loaze mici și pufoase. Înseamnă sulă. Glumesc: e numele în latină al unei plante din familia leguminoase, un soi de lucernă.
Bustul generalului Lucius Cornelius Sulla Felix
Sulla a fost unul din cei care a abuzat de această poziție de putere. Avea niște legiuni la îndemînă. Le mîna în mod convenabil pînă la porțile Romei, amenințînd cu războiul civil. Ăia mici și mulți și democrați imediat intrau în fibrilații. Au, ne belește bestia. Și uite așa, mintenaș Sulla era numit dictator. Își permitea: era militar, avea puhoi de soldați la îndemînă. Cine are putere dobîndește și mai multă putere.
Mă rog, nu vă fac aici istoria Romei. Să remarcăm doar că, în cele din urmă, după ce s-a jucat în mod convenabil prin curtea istoriei, a avut totuși bunul simț să se retragă la bătrînețe, să-i mai lase și pe alții să dea cu zarul pentru putere.
Cezar, în schimb, n-a făcut asta. Mă rog, n-a apucat, că l-au omorît deontologii în plină glorie, chiar înainte să se proclame rege. Dar nici nu voia s-o facă. Ar fi rămas șef absolut peste pufoși pînă la adînci bătrîneți – cum, de altfel, chiar a și făcut fiul său adoptiv și urmașul său simbolic, Augustus.
Dragul de Caesar a învățat fix de la Sulla. Am armate? Da. Mă iubesc și mă ascultă în mod necondiționat? Da. Se aruncă în foc pentru mine? Da. Pot să capăt puterea cu ajutorul lor? Da.
Păi atunci, pupa-ți-aș sandalele tale de zeiță, de ce n-o fac, bre?
Sulla a comis-o, a venit cu legiunile în buza capitalei și a preluat puterea absolută. Ia să fac, bre, și eu ca el. Sulla a fost un model de conduită politică pentru Caesar, care era tînăr pe vremea cînd dictatorul făcea ce voia el cu statul roman. Nu se pune că Sulla l-a alergat să-l omoare pe tefeleul de Caesar, de-l pusese pe lista cu cei care trebuie beliți că așa zice dictatorul. Caesar l-a admirat tot restul vieții și i-a emulat ambiția și îndrăzneala autoritariană.
De ce vă fac capul calendar cu istoria Romei?
Pentru că este foarte foarte elocventă și plină de învățăminte pentru ce se întîmplă fix în zilele noastre. Cu noi. Cu viețile noastre. Historia magister mundi.
Ce avem noi zilele astea? O situație de criză. Care este chiar formalizată prin legi care chiar așa se cheamă: stare de urgență, stare de alertă. Legi care suspendă temporar procedurile complicate ale democrației și trec totul pe fast forward, căci situația e groasă și trebuie acționat rapid.
Ce avem noi zilele astea, în această situație de criză? Niște dictatori pufoși și sanitari, care iau decizii peste capetele democrației, nerespectînd procedurile stufoase și inerțiale ale acestui sistem democratic în care ne scăldăm de regulă și în care toate lucrurile se întîmplă cu viteza melcului.
E criză, e ciumă, e sărăcia asta de virus. Lăsăm toate deoparte și ne dăm pe mîna dictatorilor de medici, că ei știu mai bine cum să lupte cu dușmanul microscopic. Dacă era război, ne dădeam pe mîna militarilor. Așa, ne dăm pe mîna medicilor.
Pardon, scuze, îmi retrag cuvintele. Am greșit. Ce fraier sînt. De fapt, tot pe mîna militarilor ne-am dat. Că sînt militari de-ăia la vedere, ca generalul care a ajuns prim-ministru. Că sînt aproape civili, precum dragul de Raed. Că sînt securiști sau milițieni, tot un drac. Un amestec de medici cu militari cu medici militari. Cum e mai bine.
Ce avem noi aici, în această situație de criză, conduși fiind de dictatura sanitaro-militară? Păi avem tentația de a permanentiza criza, de a duce Covidul pînă în secolul 24, doar să rămînă dragul de Arafat la putere ca faraonul și securiștii la mînere precum Lorenzo di Medici, prințul lui Machiavelli, și precum Sulla și precum Caesar și precum Augustus.
Adică să se pișe pe ea de democrație în mod cronic, continuu și permanent.
Să calce în picioare regulile gestionării puterii.
Să nu dea socoteală pentru deciziile pe care le iau.
Să nu răspundă pentru achizițiile dubioase pe care le fac. Vă mai amintiți de dragele de izolete, mînca-le-ar mama pe ele de izolete, cum ne-au salvat ele de ciumă?
Să nu coboare de pe soclul de salvatori luminați și dezinteresați ai nației, ai poporului, ai globului, ai universului. Niște dictatori luminați care doar ei știu să conducă lucrurile și fără de ei se alege praful și pulberea, murim toți de ciumă.
Pe bune? Doar atît puteți? Doar asemenea narative mediocre de legitimare a dictaturii permanente ați fost în stare să concoctați cu creierul vostru semi-creativ de dictatori țepeni, solemni, ușor plăvani, ușor îngîmfați, ușor de flatat și cu gîtul gros?
Asta este adevărata problemă prin care trecem în momentul de față.
Că cele șase luni care trebuiau să scoată Roma din belea s-au transformat în deja peste doi ani de cînd globul e ținut în mod convenabil într-un narativ de criză groaznică, oribilă, să fugim ne mănîncă, e cel mai foarte dezastru pe care l-am trăit noi vreodată, avem nevoie de o mînă forte, de decizii puternice, nepopulare, de abuzuri necesare.
Avem pe dracu. Aveți voi nevoie să scoateți miliția în stradă, să speriați oamenii, să le puneți botniță la gură și să dați foc la Reichstag, să inventați dușmani și primejdii și riscuri și vulnerabilități pentru a vă legitima securismele și moartea democrației. O gripă care legitimează poftele voastre autoritariene.
Asta e problema zilelor noastre. Că Fauci și Gates și Biden și Angela și Raed și Ciucă și Iohannis se dau mari Cincinnatus, cînd de fapt nu sînt decît niște încercări mediocre de Sulla, într-un context istoric convenabil.
Ce vă mai place să vă mai jucați de-a Sulla și de-a dictatura. Ce vă mai place să vă închipuiți că sînteți niște mici Caesari, niște Octaviani de mucava, de ipsos și de cîrpă.
Mînca-v-ar cîinii să vă mănînce și ajunge-v-ar Idele lui Marte în coaste, să vă înțepe precum pe Caesar, să vă intre sula supărării oamenilor în carne, acolo la osînză și la orgoliu, să vă trimită un pic la nemurire.
O să fie. O să fie…
Autor: Mirel Palada
Sursa: strictsecret.ro
Adauga comentariu